Lecție de dăscălie, cu Președintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop

Lecție de dăscălie, cu Președintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop

Vineri, 7 august 2020, ora 11.00. Mă așez în prima bancă din clasa virtuală a Ministerului Educației Culturii și Cercetării al Republicii Moldova pentru a învăța a prețui esențele.

Am ascultat cu mare atenție excepționala lecție de dăscălie, educație, istorie, dar mai ales de viață, a minunatului și inegalabilului Profesor Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române. Deși l-am ascultat de nenumărate ori și i-am citit studiile, l-am (re)descoperit altfel. Domnia sa este o voce puternică în cultura și educația românească, dar și un Intelectual, un Dascăl atipic, care crede în valori și în elevi, care știe să se coboare la nivelul lor și de acolo să construiască punți spre cunoaștere, cu sinceritate, bunătate, empatie, dragoste și autenticitate. Voi lăsa aici ideile cu adevărat geniale pe care distinsul savant le-a formulat în discursul său plin de erudiție combinată cu blândețe de părinte.

Profesura, sau cum se zicea pe vremuri, dăscălia, este una dintre valorile supreme ce definesc un cadru didactic. Dascălul e un oficiant, el nu îndeplinește o meserie, ci o misiune pentru este cel care modelează mințile tinere. El seamănă în ele virtuți și valori, dacă e capabil să o facă. Dacă nu, poate semăna și vânt și urgie.

Dascălul e cel chemat să formeze viitorul, indiferent de materia pe care o predă. În orice vorbă a profesorului este fărâma de adevăr și dreptate pe care trebuie să o transmită cu iubire și cu bunătate.

Dincolo de pregătire de excepție, dincolo de o cultură generală și de specialitate, un Dascăl, care este al doilea părinte pentru copil, trebuie să aibă vocație. Ce înseamnă vocație? Vocație înseamnă atunci când un dascăl vorbește nu numai cu mintea, dar și cu sufletul. Vocație e și atunci când adevărurile cele mai complicate sunt transmise cu emoție, iar cunoștințele trec și prin legătura pe care ochii profesorului o au cu ochii elevilor. Un dascăl bun, ca și un părinte bun, trebuie să-și învețe copilul ceea ce este bine și ceea ce este rău, iar asta înseamnă și restricții. Pedagogia modernă spune că trebuie să ne creștem copiii în afara oricăror restricții. Un lucru complet greșit. În această lume, liberul arbitru nu există. Dacă trăim în comunitate trebuie să respectăm anumite reguli.

Formarea de Dascăl nu se poate face ușor. Ea se face prin muncă, iar nouă astăzi nu ne prea place să vorbim despre muncă. Or, fără muncă stăruitoare, nu se poate obține nici un fel de succes în nicio meserie.

Dăscălia nu e deloc ușoară. Ea nu e prețuită în societate. În cele mai multe societăți dascălii nu sunt nici bine plătiți ca să trăiască decent și nici apreciați. Cu toate acestea, dăscălia nu este o meserie, ea rămâne o misiune extraordinară pe care trebuie s-o facă cei aleși, cei care se sunt chemați pentru asta.

Tot de la Acad. Ioan-Aurel Pop am aflat și care este cartea noastră de vizită în lume: Când ne ducem în lume, în străinătate, cei care au răbdarea să ne asculte sau care ne pun întrebări, nu vor să afle dacă lucrăm la computer, dacă avem iPhone-uri, dacă ne ducem la mall-uri, dacă vedem filme cu cowboy sau filme sentimentale, ci vor să știe ce se mai întâmplă pe la noi, cum bate vântul, dacă fiind băiat mă mai apropii de izvor cum făcea Eminescu, dacă Oltul duce mai departe mesajul lui de tristețe istorică sau dacă la Căpriana mai bat clopotele, sau dacă mai există localitatea Dor Mărunt, sau dacă pe la noi se mai cântă doine și ce înseamnă să se cânte doine. Cu alte cuvinte, oamenii sunt curioși să ne afle specificul și să știe, în cuvinte puține, care ne e stirpea, de ce limba noastră e o limbă neolatină și de ce seamănă cu italiana, de ce cultura noastră e așa de bogată ca și culturile altor popoare de altminteri, de ce în cultura noastră am avut în Evul Mediu ca limbă a ei, ca și a bisericilor și a cancelariilor, limba slavonă, de ce creștinismul nostru răsăritean e singurul creștinism de limbă neolatină și cum se împacă această lume a răsăritului cu tainicele ei vorbe, cu stihurile ei extraordinare, cu greaca, cu slavona, cum se împacă această lume a Răsăritului cu Europa Occidentală, cu romanitatea, cu numele nostru de român care vine indiscutabil de la Cetatea eternă sau de la prima Roma și, mai ales, cum am fost noi capabili să dăm naștere, prin strămoșii noștri, și să facem să curgă prin lume până astăzi această creație spirituală unică, care este limba română. N-avem dreptul să ne dezicem niciodată de ea! … Limba curge cătinel și frumos și ne ține pe toți în aceeași Casă.

Ca să iubim omenirea, pentru că nu avem ce să iubim altceva, fiindcă suntem oameni, trebuie să ne cunoaștem bine propriul grup în care trăim, propriul popor, propria națiune.

Și spre final, ne-am pus cu toții întrebarea: ce sunt și care sunt esențele? Dacă am simplifica viața gândindu-ne mai mult la esențe, dacă nu ne-am teme de dialog și comunicare și dacă am promova binele și iubirea, atunci și adevărul și dreptatea ar avea locul lor mult mai important decât îl au acum în societate.

În aceste vremuri de pandemie și incertitudine, președintele Academiei Române ne-a îndemnat să găsim alinare în valorile culturale ale omenirii. Cele mai mari bucurii vin din cărți. Nu există alta mai de folos zăbavă decât cititul cărților. Ne-a rugat de asemenea să avem răbdare de a studia cât mai profund limba română.

Lumea e făcută cu multă chibzuință și cu gândul la marea armonie pe care unii încearcă să o sfărâme, inclusiv prin instrumentele digitale care au devenit parte a cotidianului. Rolul cadrului didactic este de a-i învăța pe tineri că toate aceste instrumente trebuie să rămână metode de facilitare a vieții și în nici un caz să nu devină stăpânii noștri. În caz contrar, riscăm să ne transform în roboți, humanoizi și să ne pierdem cel mai important lucru – esența umană. Iar esența umană înseamnă și minte, și suflet, și sentiment, și trecerea tuturor prin grila creierului nostru. Dacă nu vom cădea pradă slăbiciunilor noastre, computerele și roboții ne vor ajuta să facem o lume mai bună, dar nu ne vor putea niciodată stăpâni, în ciuda literaturii de anticipație. O lume robotizată ar fi o catastrofă, ne-ar face să nu mai înțelegem susurul izvorului, să nu mai admirăm nici firul de iarbă și să nu mai putem auzi cum bat în geamuri razele de lună. Important e să nu mai fim cârcotași, să nu ne mai legăm de nimicuri, ci de esențe. Umanitatea noastră trebuie păstrată ca esență a vieții.

Am asistat la o lecție pentru minte și suflet, la o dulce pledoarie despre limbă, istorie, neam, identitate, valori și virtuți.

Evenimentul s-a desfășurat în cadrul Academiei de Vară a cadrelor didactice Viitorul educației este Astăzi.

Ghenadie Rabacov