Press "Enter" to skip to content

Vocația de Dascăl și votul de încredere al discipolilor

Formarea tinerei generații în drumul ei spre maturizare este condiționată de o multitudine de factori educaționali, însă elementul coagulant a fost, este și va fi Profesorul. Anume Dascălul, în accepția sa generalizatoare, sub a cărui umbrelă regăsim toate funcțiile didactice – educator, învățător, formator, trainer, coordonator academic ș.a. – este forța diriguitoare ce deține virtutea de a prefigura viitorul. Adevărata vocație, însă, dincolo de diplome și certificări, se dobân­dește pe parcurs, în preaj­ma intelectualității, în fața tinerilor setoși de cunoștințe și dornici de a schimba lumea în care trăiesc. Acest parcurs l-am simțit pe propria piele, începând cu septembrie 2003, când am fost angajat la una dintre universitățile din capitală, în calitate de lector la Catedra de Filologie Romanică, catedră pe care am condus-o aproape opt de zile. Am contribuit la formarea a 15 promoții de studenți. Nu am fost nici cel mai bun, nici cel mai rău dintre profesori. Cert este un lucru: cu fiecare generație, eram altul, iar ingredientele esențiale ale meseriei de pedagog le-am învățat chiar de la discipolii mei. Ei au fost cei care mi-au dat 1001 motive să mă întorc, în fiecare zi, în sălile de curs. Să mă întorc cu drag, cu nerăbdare, cu noi metode de predare, cu noi informații, cu pasiune pentru ceea ce fac. Am făcut asta și continui să fac, pentru că tinerii, așa cum sunt ei de neastâmpărați, emotivi, nesiguri și puși pe șotii, au nevoie de niște repere morale, de niște modele.

Am suferit enorm atunci când nu am avut timp să concep lecții suficient de atrăgătoare, pe care le-ar fi meritat studenții. Nu că nu aș fi vrut, dar pentru că mă scufundam într-o grămadă de hârtii și rapoarte, pentru că astea mereu sunt „urgente” și „trebuie făcute”. Mi-a plăcut întotdeauna să am propriile metode și suporturi didactice, adaptate vremurilor noastre și necesităților publicului țintă. Am urât dictările și tehnicile care nu dezvoltă creativitatea și gândirea critică. Eram fericit atunci, când la sfârșit de lecție, auzeam voci spunând: „Ne-a plăcut foarte mult lecția. Vă mulțumim! Facem așa și data viitoare?”

Astăzi, nu mai țin lecții în fața studenților, dar ceea ce fac o fac tot pentru ei și tot educație se numește. Mă bucur de succesele lor și mă întristez atunci când ceva nu le reușește. Pentru acești tineri, care încă mai speră într-un viitor la ei acasă, încă mai revin la Școală… Zi de zi… O muncă titanică nevăzută și neapreciată de nimeni. Elevii de azi nu sunt cei de altă dată, afirmă unii. Elevii de azi sunt exact așa cum îi formăm noi, zic eu. Da, sunt tehnologizați până în măduva oaselor, poate nu citesc, poate manifestă indiferență față de cursuri. În aceste cazuri, eșecul este (și) al nostru. În modesta mea activitate, nu am simțit jemanfișism din partea studenților mei, ba chiar veneau la activități extracurriculare din propria inițiativă, pentru că îi pasiona discuția, pentru că se simțeau utili, motivați și apreciați; pentru că, la finalul acestor acțiuni, se (re)descopereau pe ei înșiși, își puneau în valoare varii talente și înțelegeau că contează cu adevărat pentru comunitatea din care făceau parte.

Atât timp cât fiecare cadru didactic va pune suflet în ceea ce face, cât le va arăta copiilor că îi pasă de ei, învățământul românesc nu va cădea la pământ, în ciuda tuturor himerelor care îl parazitează. Se vor închide școli, vor dispărea universități, hârțogăria va rămâne mereu la ordinea zilei, dar vocația didactică este una înnăscută, eternă, non-evanescentă.

Pentru mine a contat întotdeauna ce cred studenții mei, în ce măsură sunt mulțumiți de prestația mea didactică și de ținuta academică, în ce măsură aplică în viață și în profesie cele învățate. Mai puțin au contat aprecierile din partea superiorilor. Recunosc că am cunoscut și sentimentul de apreciere și încredere acordat din partea foștilor mei Profesori și a conducerii, fapt care m-a responsabilizat la maximum. Am fost și promovat, am și triumfat de la catedrele amfiteatrelor universitare. Cu toate acestea, pentru un Dascăl, votul de încredere din partea studenților a fost și va rămâne votul de aur.