• Eseuri

    Poem: A venit ploaia…

    În întuneric, stropii sărută pământul, transformându-se-n lacrimi ce coboară de la înălțimi diferite pentru a aduna și stinge doruri. În bezna nopții, Heruvimi se văd din ceruri, șiroaie spală șoapte, ape sfinte cad peste păcate. Plouă îndesat și sufletul se face ba mic, ba mare Plouă frumos, iar dincolo de lacrimi Inima zburdă și se udă. Închid ochii, cugetător, și visez într-un lin zbor: Vreau să-mbrățișez ploaia…

  • Eseuri

    Ploaie bacoviană

    Plouă mocănește, bacovian, cu nervi de toamnă… Dacă stăm și privim la geam, e ca și cum am face o oră de terapie cu un psiholog foarte bun. Atunci când cerul sărută pământul, parcă ne dăm seama că avem nevoie în primul rând de noi înșine. Deschidem ușa sufletului, găsim o fărâmă de liniște și ne furișăm acolo pentru a sta la taifas cu propriile gânduri. Plouă sacadat. Și e fascinant că Măria sa Ploaia ne așterne în cale apa, oferindu-ne prilejul de a ne ierta că nu am fost în stare să ne ridicăm privirea de printre griji pentru a admira zilele cu soare. Putem respira ca într-o oază…

  • Eseuri

    Lacrimile ploii

    Întotdeauna am admirat ploaia și am privit-o ca pe o binecuvântare cerească venită să ne spele frunțile brăzdate de griji și să mai taie din setea pământului.În miezurile de noapte, când cade liniştită, ea bate uşor la geam, îţi trezeşte amintiri, îți reînvie doruri, îți picură în suflet liniște și, uneori, îți oferă lungi momente de meditare. În această noapte, ploaia cade altfel. E mult prea rece, amărâtă și înfocată. De parcă vrea să-și verse supărările peste noi, de parcă prevestește ceva. Rar de tot mi se întâmplă să aud cum plânge și oftează ploaia. Totuși…, e un semn că Dumnezeu nu ne-a uitat!

  • Eseuri

    Simfonia ploii

    E seară de Ningău. Toate respiră a iarnă și lumea-i mohorâtă. Văzduhul e sur și greu, iar vântul taie ca briciul. Plouă cu stropi mari și reci. Pe astfel de vreme, satele și orașele stau în tihnă, undeva între viață și pustietate. În locurile în care oamenii se dușmănesc, ploaia lovește puternic în asfalt, pereți, geamuri de parcă s-ar auzi strigăte înăbușite ale unei națiuni rătăcite. Acolo unde e răutate, stopii se iau și ei la harță, se ciondănesc până îngheață, împietrind minți și suflete. Pe plaiurile unde natura e stăpână, nu e loc de supărare. În acele ținuturi poetice, ploaia face ceea ce știe ea mai bine: stropește tot…