-
Poem: A venit ploaia…
În întuneric, stropii sărută pământul, transformându-se-n lacrimi ce coboară de la înălțimi diferite pentru a aduna și stinge doruri. În bezna nopții, Heruvimi se văd din ceruri, șiroaie spală șoapte, ape sfinte cad peste păcate. Plouă îndesat și sufletul se face ba mic, ba mare Plouă frumos, iar dincolo de lacrimi Inima zburdă și se udă. Închid ochii, cugetător, și visez într-un lin zbor: Vreau să-mbrățișez ploaia…
-
Schimbarea versus viaţa într-un glob de sticlă
Sunt genul de om care mereu vrea să schimbe ceva. Uneori, totul. Vreau să schimb lumea, țara, mentalități, idei fixe și multe alte lucruri. Înțeleg că e o nebunie și un defect care îmi joacă festa în miezul unui front pe care se dă o luptă aprigă între general și particular. O luptă care capătă, pe zi ce trece, forme dramatice. În general: avem o țară frumoasă; suntem demni și independenți; avem justiție și luptăm împotriva corupției; construim o școală prietenoasă și centrată pe elev; pretindem că, de la an la an, o ducem mai bine; suntem creștini, pașnici, ospitalieri și toleranți; suntem cinstiți șine place să muncim. În particular:…
-
Prăpastie valorică
Nouă, oamenilor, ne place să credem că suntem nemuritori și atotputernici. Ne irosim viața pentru lucruri efemere, lipsite de importanță, ca și cum am avea zile berechet. Ne petrecem cea mai mare parte a timpului în goana după nimicuri, în dispute fără sens, în războaie și într-un teatru al absurdului pe care tot noi îl generăm și de pe scena căruia nu vrem să coborâm. Ne tratăm unii pe alții ca pe o marfă. Dacă ar fi posibil, probabil am scoate și anii la vânzare. Am uitam să mai fim oameni. Nici măcar animale nu ne mai putem numi. Mulți uităm că avem sau am avut cândva părinți, bunici, frați…
S-ar putea să-ți placă și
Eminescu și… „Tu-i neamul nevoii!”
Nihil sine Deo & Nihil sine Matre
Ploaie în luna lui Florar
-
Simfonia ploii
E seară de Ningău. Toate respiră a iarnă și lumea-i mohorâtă. Văzduhul e sur și greu, iar vântul taie ca briciul. Plouă cu stropi mari și reci. Pe astfel de vreme, satele și orașele stau în tihnă, undeva între viață și pustietate. În locurile în care oamenii se dușmănesc, ploaia lovește puternic în asfalt, pereți, geamuri de parcă s-ar auzi strigăte înăbușite ale unei națiuni rătăcite. Acolo unde e răutate, stopii se iau și ei la harță, se ciondănesc până îngheață, împietrind minți și suflete. Pe plaiurile unde natura e stăpână, nu e loc de supărare. În acele ținuturi poetice, ploaia face ceea ce știe ea mai bine: stropește tot…
S-ar putea să-ți placă și
Valsul unei frunze de toamnă
Evadare din sine
Eminescu și… „Tu-i neamul nevoii!”
