Press "Enter" to skip to content

Sub umbrela ploii

E noapte și plouă… Deschid ușa casei și ies sub stropii grei ce lovesc nerușinați în față. De fapt, e unica nerușinare care nu doare și unica lovitură care nu lasă vânătăi. Sunt cuprins de un sentiment ciudat. Încerc să-mi amintesc de cineva. Am gândurile încremenite. Privesc la ograda mohorâtă, la copacii scăldați de ploaie. Poate memoria își revine. Dar nu! Nicio persoană, niciun chip, nici măcar un nume… Straniu de tot. Eram convins că am multe cunoștințe, parcă și câțiva prieteni. Ieri era o vreme și astăzi nu mai e, erau oameni mulți și nu mai sunt.

Sunt obosit. Vreau să închid ochii. Ar trebui să dorm, dar nu acum. Totuși trebuie să apară cineva în ochi, în minte, în suflet… Cineva de care eu am uitat. Am uitat de câțiva ani sau de câteva luni, de câteva ore sau poate câteva secunde. Cât timp să fi trecut de când nu i-am mai văzut sau auzit pe…? Despărțirea e diferită: uneori, chinuitoare; altădată, aducătoare de fericire și liniște. O singură clipă fără cineva poate părea un an, iar un an departe de altcineva – o clipă.

Plouă stăruitor. Plouă în grabă. La fel cum trăim și noi, în grabă. Și totuși ploaia, oricât de acidă ar fi ea, este suficient de umană. Ea spală orașe, amintiri, tristeți și puțin din ceea ce ne macină pe fiecare. După ploaie, răsare soarele și lasă loc unor noi începuturi și noi speranțe.

Sunt ud, dar nu mi-e frig. Mă ascund sub umbrela ploii. Un strop, mai îndrăzneț mă-ntreabă:

„– Pe cine cauți aici?”

„– Caut pe cineva. Aș vrea să-l mai văd o dată”.