Press "Enter" to skip to content

Stare de duminică: gânduri pe contrasens

Deși e duminică, m-am trezit cu noaptea-n cap. Mai bine zis m-a trezit zgomotul străzii. Strigătele unor petrecăreți care încă nu și-au încheiat cheful din timpul nopții nu mi-au dat pace să mă bucur până la capăt de luxul odihnei de weekend.

M-am ridicat din pat, m-am apropiat de geam, am dat perdelele la o parte și am început a binocla. Un oraș pustiu, cu câțiva plimbăreți care se mișcă grăbit și haotic. De ceva vreme, am început să admir această pustietate matinală. Nu și sălbăticia oamenilor. Nu mai privesc și nu mai ascult lumea pentru că, de atâta nesimțire și nepăsare în jur, a început să mi se sălbăticească sufletul. Am obosit de cuvinte, păreri și comentarii, cam fără cap și coadă, care mă fac adesea să cred că trăiesc un „vis” și că trebuie să mă trezesc din clipă în clipă. Am obosit de trăncănitori de nimicuri care mă învață ce, când și cum trebuie să fac, pe cine să cred și pe cine nu, de parcă m-aș fi născut fără creieri. Am obosit să lucrez de parcă aș fi nemuritor. Am obosit de aventuri provinciale și de fanatism îngust, date drept exemple de urmat. Însă cel mai mult am obosit de cifre. Nu mai pot suporta cifre, pe cât de false pe atât de adevărate, ce anunță non-stop gradul de răspândire a prostiei, de exploatare, nedreptate, infectare cu tot soiul de paraziți, atrofiere a mentalului colectiv și a culturii spirituale – toate consecințe logice și directe ale unei infodemii fără precedent, dar și a unei educații precare. Îmi pun o groază de întrebări la care nu primesc răspunsuri, căci călăuzele pornesc un dialog paradoxist într-o limbă neînțeleasă. Mai sunt și cifre care îmi dau de știre că sunt fericit, dar, pe zi ce trece, sunt tot mai confuz, mai palid, iar azi am o stare de greață, simptom al suprasaturației de fake.

Mă dor urechile de urletul sirenelor de ambulanță. Spre seară vom aveam cifre noi. Pentru a-mi învinge nerăbdarea și nervozitatea, îmi las mintea să zburde liberă în haine de primăvară. Încerc să mă bucur, sorbind picătură cu picătură, niște clipe de o simplitate divină. Îmi arunc privirea spre copacii înalți și falnici, cu frunzele și florile lor ce plutesc în aer ca niște confetti, și mă las purtat de milioane de gânduri și imagini. Pe o bancă, zăresc o pisică roșcată, cu pete albe, exact ca motanul bunicii. Sub soarele dimineții, își linge blana cu limbuța ei trandafirie, indiferentă la probleme lumești. Stau cu coatele sprijinite de pervaz și privesc cu nesaț… S-a oprit timpul în loc. Hipnoză involuntară ce durează secunde, minute, ore… Săvârșesc una dintre cele mai așteptate călătorii. Călătorind, găsești mereu ceea ce porți în tine, descoperi nevoile sufletului tău și curiozitățile minții tale. Probabil, acesta e unul dintre puținele momente în care văd lumea altfel, nu la rece, ci cu emoții și profunzime.

Aud mieunatul pisicii și revin la pretinsa normalitate. Încep a filosofa. Cât de tragică este, totuși, prostia umană! Cât de molipsitoare sunt nesimțirea și indiferența, inclusiv cele de rang înalt. Cu cât e mai înalt rangul, cu atât e mai mare nesimțirea. Și ce minunată e trezirea unui oraș, cu micile lui secrete matinale! Cât de frumoasă, inocentă și înțeleaptă este natura! Nu mai vreau să mă pierd prin mulțimi. Vreau să mă pierd în forța naturii, în culorile verzi, în vuietul vântului, în murmurul izvoarelor, în ciripitul păsărilor, în compania animalelor, în marea perfecțiune. Căci natura, cu toate diversitatea ei, e perfectă. Nu putem s-o facem mai frumoasă decât a dat-o Dumnezeu!

Râd, sper, visez, creez, ajut, respect, iubesc, iert. Dacă n-aș face aceste lucruri și dacă n-ar exista gânduri pe contrasens, cum aș putea să rezist la spectacolul vieții?