Press "Enter" to skip to content

Simfonia ploii

E seară de Ningău. Toate respiră a iarnă și lumea-i mohorâtă. Văzduhul e sur și greu, iar vântul taie ca briciul. Plouă cu stropi mari și reci. Pe astfel de vreme, satele și orașele stau în tihnă, undeva între viață și pustietate.

În locurile în care oamenii se dușmănesc, ploaia lovește puternic în asfalt, pereți, geamuri de parcă s-ar auzi strigăte înăbușite ale unei națiuni rătăcite. Acolo unde e răutate, stopii se iau și ei la harță, se ciondănesc până îngheață, împietrind minți și suflete.

Pe plaiurile unde natura e stăpână, nu e loc de supărare. În acele ținuturi poetice, ploaia face ceea ce știe ea mai bine: stropește tot ce-i otrăvit, curăță, te umanizează, nu îți pune întrebări și te lasă să admiri liniștea.

Între raiul și iadul pământesc, ploaia își scrie propria simfonie. După ultimele acorduri, se retrage încet să se odihnească și să privească, curioasă să afle ce vor face oamenii mai departe.