Atitudine,  Opinii

Cât îmi plătiți ca să votez «за звезду»?

«Сегодняшняя, свежая газета! Голосуйте за социалистов, за Додона, за звезду!» „Poftim, un ziar de azi! Luați, luați… Noi nu furăm, alții fură!”

Este mesajul înflăcărat pe care îl aud deja a doua seară în același mijloc de transport, transmis de un tip împodoghit (vorba bunicii mele) în roșu sclipitor și cu steluța socialistă în piept. Mă întreb în ce măsură este permisibilă propaganda electorală prin troleibuze și microbuze, dar asta e altă problemă. Nimic nu mă mai miră într-un stat fake în care politicienii care candidează la fotoliul de deputat nu au nici o zi a tăcerii, în timp ce cetățenii zac în amorțire și liniști de uitare. Bieții oameni care nu mai văd mult promisa lumină de la capătul tunelului se mulțumesc cu orice. Unii se bucură de un mic cu hrișcă, alții de un păhărel sau alte pomeni în cinstea celor care se dau drept Mesia moldovenismului de pe Bâc. O bună parte profită din plin de serviciile harnicilor candidați gata să dea o mână de ajutor pe la gospodăriile din țară. Actuala campanie s-a transformat într-un adevărat Makler electoral: deputățeii mătură prin ogrăzi, taie lemne, văruiesc prin încăperi, pun gresie, pasc oile etc. Ce nu face un candidat disperat pentru un vot prețios pe care-l obține în schimbul unei foarte mici zarabotci?

Dar să revenim la protagonistul „roșu” din troleibuz! Tot îndemnând pasagerii să voteze «за звезду», și-a găsit omul vreo câțiva simpatizanți, printre care și taxatoarea, dornică de „o gazătă на русском”. Un bărbat, mai îndrăzneț, a stârnit o întreagă dezbatere electorală publică, însă îl tot frământa o întrebare:

„– Cât îmi plătiți ca să-l votez pe Dodon?

– Da noi nu dăm bani, duceți-vă la Năstase, el dă! У нас все по честному!

– Ei nu dați…! De parcă eu prima dată… Ce m-am născut azi sau n-ați mai fost în alegeri?! Hai cât îmi plătiți și îl votez?

– Nu, noi nu dăm! Poftim un ziar dacă vreți.

– Atunci de data asta nu votez cu voi, da cu cine dă mai mult!”

La început, credeam că bărbatul îl încearcă de minte pe socialist, dar… o luase prea serios și părea obișnuit cu băgatul banilor în buzunar.

Pot înțelege candidații care se închină și bat metanii în fața alegătorilor, urmărind un singur scop – să câștige cu orice preț! Pot înțelege și țăranul necăjit, care abia de reușește să lege tei de curmei, părinții și buneii rămași singuri într-un cătun pustiit ce iată iată va dispărea de pe harta lumii, dar nu pot înțelege un cetățean care se vinde în mod deschis pentru cel care dă mai mult. Deși…, se știe că în RM demnitatea nu face nici o para chioară.

Să pui ștampila, o dată la câțiva ani, pe candidatul cel mai „scump”, e comod, nu? Ei și ce dacă ți-e scârbă de sistem? Fie votez pentru cineva care îmi dă măcar ceva, fie nu votez deloc, oricum votul meu nu contează – iată mentalitatea și cultura electorală a moldoveanului într-o singură frază.

Avem o clasă politică sub orice critică. Toți suntem anti-sistem și scâncim pe ascuns. Să fie doar vina politicienilor? Nu noi suntem cei care am creat sistemul?

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar, în mare parte, basarabenii își merită destinul. Atât politicul cât și civicul din acest petic de pământ care se numește țară, dar care nu poate fi, sunt niște halucinații fără principii și demnitate. Proiectul statalist Republica Moldova a fost o gravă eroare istorică, fiindcă s-a construit pe un fundament vechi care duce la o prăbușire apocaliptică a tot ceea ce se numește stat de drept, libertate și democrație. Tot noi, profund dependenți de cumătrism, favoritism și alte „ism”-uri, am instaurat haosul, am încurajat corupția și am inversat valorile. Va fi din ce în ce mai greu să schimbăm ceva într-o republikuță în care aproape că n-au mai rămas ființe sănătoase, dar în care s-au înmulțit enorm agenții patogeni. E greu să combați un cancer sistemic în stadiu avansat. Ne zbatem cât putem, apoi alegem să părăsim casele, în căutarea unui trai mai bun.

Ce facem în data de 24 februarie? Votăm sau nu? Și dacă da, atunci cât constă votul nostru «за звезду», dragi concetățeni?

Nu știu cum dvs., dar eu, muritor de rând care vine din domeniul educației, mă simt în pielea cetățeanului turmentat din O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale. Ca și el, sunt îmbibat de deziluzii și consternări în fața murdăriei proceselor electorale ale unei false democrații. Mă uit cu disperare în jur şi mă întreb: „Dar eu cu cine votez?”