Înainte de a arunca cu gloanțe în școală și a învinui profesorii de toate nereușitele copiilor noștri, haideți mai întâi să vedem ce le oferim acestora în cei șapte ani de acasă și dacă în general această sintagmă mai e actuală.
Există copii de o educație rară. O educație care tocmai te înspăimântă. Aceștia, din păcate, vor avea de suferit și vor lupta cu morile de vânt ale unei societăți bolnave.
Există copii foarte departe de ceea ce înseamnă educație. Și acest lucru te înspăimântă și mai mult. Sunt copii crescuți în autoritarism și/sau sub influența găștii de cartier. Aceștia nu știu ce înseamnă respect, nu fac diferența de vârstă, nu acceptă “nu se poate” și înjură ca la ușa cortului. Nu din fascinație pentru exprimarea interzisă, ci din obișnuință. Pentru că în familiile lor vorbirea colorată e o constantă. Și, mai nou, acest registru al limbii devine normă chiar și în spațiul public.
Lumea adulților de azi este distructivă. O parte a educației vine prin canalele agresive de jocuri video, desene animate, filme de acțiune, internet, emisiuni și imagini indecente, etc. La care se adaugă și stilul permisiv, fără limite, al părinților, născut adesea din dorința de a le oferi copiilor ceea de ce au fost ei lipsiți în copilărie, adică lucrurile materiale. E un mediu nociv pentru copii, iar cei șapte ani de acasă se pierd în negura timpurilor.
Familiile trebuie să colaboreze cu instituțiile de învățământ, nu să aducă acuzații! Fără sprijinul activ al mamei și al tatălui, școala nu poate realiza obiectivele educaționale stabilite, oricât de competente și de bine intenționate ar fi cadrele didactice.