Revoltă interioară

Trăim vremuri în care lucruri pe care ieri le considerai normale, le credeai stabile și dezirabile, astăzi își înfățișează un revers ce provoacă nedumerire și inspiră frică. Până nu demult, cultura, integritatea, vocația, profesionalismul și bunul simț erau, sau cel puțin păreau a fi, niște călăuze care te împiedicau să întorci spatele realității. Acum, în epoca habarnismului, a falșilor idoli și a post-culturii, întâietatea spectacolului și a frivolității a devenit regula numărul 1 care, pe de o parte, sacralizează prostia, iar pe de alta, face ca orice conștiință morală și intelectuală să adoarmă, orbită și anihilată dimpreună cu libertatea. Iar adormirea te ține încleștat și nu-ți mai dă voie nici să vibrezi. Te zbați ca peștele pe uscat, în tăcere, și te ciocnești de limitări și speranțe redemptive. Faci prea multe, toți trag de tine, toți au nevoie de ajutorul tău, fiecare se vrea șeful tău, iar tu „arzi” câte puțin și numeri dezamăgirile. Te zbați până în momentul în care simți nevoia de a opri timpul în loc.

Oprești clipa și te întrebi dacă nu cumva acorzi prea multă atenție unor oameni mici, dacă nu lucrezi intens la visurile lor pe care ei înșiși le-au abandonat. Merită oare să-ți irosești clipe prețioase din viața ta pentru niște persoane infectate cu virusul răului, stresându-te pentru mofturile lor? Sau merită să te investești în niște acțiuni care nu îți aduc nici cea mai mică satisfacție?

E un chin să lupți din răsputeri pentru ceva care oricum nu îți este pe plac. Iar antipatia pentru această luptă ți-au injectat-o alții, picătură cu picătură, zilnic, până te-au adus la starea de burnout. E un fel de fake pe care tu îl accepți. La început, fără să-ți dai seama, din simplul fapt că ai încredere în oameni. Apoi, pentru că te-ai înglodat, și aștepți furtuna să facă dreptate și ploile torențiale să spele tot acest glod de pe tine. Și totuși de ce continui să lupți cu morile de vânt, în detrimentul confortului personal, consumând zile și nopți chiar și atunci când nu ești apreciat la justa valoare? Pentru că ești educat, pentru că ai simțul organizării și al responsabilității, pentru că ai promis, pentru că vrei să duci la bun sfârșit ceea ce ai început.

Educația, corectitudinea și demnitatea au devenit niște anti-valori obositoare. Iar vinovatul ești tu, fiindcă ai permis societății să te robotizeze. Și nu mai contează că mediul în care te afli te-a înghițit fără să te întrebe și te-a transformat în sclav. Nu mai ai timp pentru tine și pentru cei dragi ție, nici pentru visurile și aspirațiile tale. Și cel mai trist e că, în tot acest balamuc, ești încurajat să urmezi exemple greșite și să gândești „critic” în maniera celor care nu gândesc deloc.

Zilele se scurg. Te scurgi și tu. În ceasuri târzii. Te scurgi și te transformi într-un neputincios, după ore în șir de agitație maximă în care nu ai făcut decât să bifezi o listă kilometrică de sarcini. Te scurgi prin propria-ți clepsidră și rabzi. Rabzi și scrâșnești din dinți, dar te macină o revoltă interioară soră cu revoluția și sufletu-ți urlă „Nu mai pot!”

Îți aduci minte de celebra zicere „Atunci când simți că nu mai poți, mai poți puțin!” Dar din acest puțin a rămas atât de puțin încât chiar nu mai poți. Vine momentul în care ești obligat să schimbi direcția pentru a nu mai spune „da” atunci când vrei și trebuie să spui „nu”.