Opinii,  Unirea

Republica Moldova, „țara” în care mereu ceva se rupe

În Basarabia românească, ruptă de la sânul Țării-Mamă, demult nimic nu mai este întreg. Nu putem vorbi nici de integritate teritorială, nici de integritate morală. Avem un teritoriu ciopârțit, rupt în bucățele și împărțit între venetici. Statul de drept, democrația, libertatea, onoarea sunt doar niște simulacre, niște iluzii vândute unor oameni oropsiți și învrăjbiți prin dezbinare.

Republica Moldova este aidoma cămășii Mântuitorului Iisus Hristos de după răstignirea Sa pe Cruce. Până la răstignire cămașa era necusută, dintr-o singură bucată, și întruchipa unitatea, iar după – veșnicul chin pentru mântuire. Răstignirea Basarabiei s-a produs odată cu raptul sovietic din 1944, atunci când a luat naștere așa-zisa statalitate moldovenească, injectată ulterior cu tot dinadinsul în sângele populației, iar reacția adversă a acestui virus a fost și este distrugerea coloanei vertebrale și afecțiunile malformative ale unui stat în stare de putrefacție. „Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorți” (Psalm 21, 20) – e ceea ce s-a întâmplat în momentul crucificării lui Iisus, iar profeția s-a repetat și în cazul pământurilor românești.

Republica Moldova, prezentă pe harta lumii din august 1991, nu a avut o existență de sine-stătătoare și niciodată nu va avea. După 27 de ani de independență falsă și mult promovata și elogiata statalitate, acest teritoriu ar trebui cel puțin să aibă miros de democrație și libertate. Cu regret, mentalul social a rămas în dictatură. Suntem moștenitorii unui sistem de logică stalinistă, ale căror sechele sunt vii și astăzi. Este adevărat, moldovenii s-au trezit la viață, se cred mai liberi, însă rămân încătușați în mrejele minciunii istorice. Este o deșteptare întârziată. În pofida tuturor protestelor organizate de-a lungul anilor, constat un absenteism civic cras și dezolant într-o societate mutilată în care fiecare luptă aprig pentru propria existență și propriile interese. Tăcerea și lașitatea ne-au adus la statutul de mămăligi nevertebrate, extrem de curajoase în intimitatea casei, dar teribil de docile și servile în mulțimea organizată. Ne pierdem în discuții sterile despre orice, dar încă nu avem o atitudine de frondă pentru a ne schimba destinul. Deși poartă și el o vină semnificativă, nu aș îndrăzni să arunc prea multe pietre în bietul cetățean care e oropsit și totalmente debusolat, care e furat și vândut în fiecare zi de cei ajunși la putere printr-o retorică ieftină și împănată cu promisiuni. Dezastrul și eșecul proiectului pe nume Republica Moldova reprezintă rezultatul unei vine colective.

Trebuie să recunoaștem că noi, cei din RM, ne-am mâzgălit independența, însă nu prea am știut ce să facem cu ea. Nu am însușit decât libertatea de a distruge. Încercăm să existăm într-o „țară” în care veșnic ceva se rupe. Cauzele rupturii sunt prea multe pentru a putea fi enumerate în câteva rânduri: exodul masiv și incontrolabil al populației, sărăcia lucie, familiile destrămate, manipularea și spălarea pe creier, dezinformarea, corupția de mari proporții, hoția, sistemul educațional șubred, specialiștii alungați, justiția hiperdependentă, anularea alegerilor democratice, atacurile raider, jaful secolului, datoriile externe exorbitante, represiunile politice, propaganda anti-românească; îndemnurile la acte de „eroism” și idealizările exagerate, până la identificarea cu Mesia, ale unor „lideri” părtași ai unei politici hulpave, alese și realese de aceleași persoane nostalgice, în căutarea unui veșnic tătuc care să le poarte de grijă și să le transforme viața în rai; statalismul abuziv și nociv, îmbibat cu moldovenism incurabil ș.a.

S-ar părea că nu mai are ce se rupe, poate doar răbdăul cetățenilor. Astăzi, de exemplu, în Chișinău, s-au rupt liniile de troleibuz, sau sârma, cum spun unii. Deși aparent regimul sovietic și scăparea de sub ghearele rusești au rămas o pată neagră în istorie, încă mai există oameni care caută strada Lenin.

Pentru cei rămași în RM deja nu mai contează dacă s-au rupt sau nu liniile de troleibuz. Nu mai contează nici în ce număr urcă și care este traseul. Important e să urce în ceva și să ajungă cât mai departe de locul în care s-au născut. Nu pentru că nu ar avea memorie genetică sau nu și-ar iubi baștina, ci de dorul nestins al unei națiuni reîntregite, de dorul pentru libertate, pentru democrație, de dorul unui stat veritabil în care să se simtă respectați și în care să poată asigura bunăstarea și viitorul familiilor.

Cetățenii RM, indiferent de etnie, ÎNCĂ mai au o singură libertate: libertatea de a alege… Rămâne la discreția fiecăruia să urce într-un troleibuz al Unirii sau în unul al nepăsării și al letargiei, căutând inexistenta stradă a lui Vladimir Ilici.