Cercetare,  Didactica,  Educatie,  Publicatii

Rearhitecturizarea paradigmelor educaționale pentru era digitală

Revoluția tehnologică din anii ’80 precum și saltul electronic produs în anii ’90 ai secolului trecut au transformat vertiginos lumea economică, socială și implicit cea educațională. Grație emergenței noilor tehnologii informaționale și de comunicare (NTIC) ce pot fi utilizate cu succes în spațiul educațional, statutul sistemului tradițional și arhitectura paradigmelor educaționale capătă cu totul alt contur, făcându-și loc sisteme noi de învățare: învățarea la distanță, învățarea online, învățarea de tip hibrid (Blending Learning), tele-educaţia, e-learning, care sunt practic cvasisinonimice. Conform definiției propuse de Comisia Europeană, e-learning înseamnă « utilisation des nouvelles technologies multimédia et de l’Internet pour améliorer la qualité de l’apprentissage en facilitant l’accès à des ressources et des services, ainsi que les échanges et la collaboration à distance » (Commission européenne, 2001) – utilizarea noilor tehnologii multimedia și a Internetului pentru a îmbunătăți calitatea învățării, facilitând accesul la resurse și tehnici precum și schimburile de informații și colaborările la distanță (traducerea noastră).

În sensul Hotărârii Consiliului Uniunii Europene din 27 iunie 2002, « L’éducation et la formation sont un instrument indispensable pour promouvoir la cohésion sociale, la citoyenneté active, l’épanouissement personnel et professionnel, ainsi que l’adaptabilité et “l’employabilité”. (…). Elles devraient permettre à tous d’acquérir les connaissances nécessaires pour participer en tant que citoyens actifs à la société de la connaissance et au marché du travail. » (Résolution du Conseil du 27 juin 2002 sur l’éducation et la formation tout au long de la vie 2002/C 163/01) – Educația și formarea sunt mijloace indispensabile pentru promovarea coeziunii sociale, a cetățeniei active, dezvoltării personale și profesionale, precum și adaptabilității și „angajabilităţii” (…). Ele trebuie să permită tuturor să achiziționeze cunoștințele necesare pentru a participa activ în societatea informațională și pe piața muncii (traducerea noastră).

În pofida disparității de opinii cu privire la rolul și impactul NTIC în procesul de predare /învățare, majoritatea didacticienilor opinează că nu trebuie să ne întrebăm dacă instruirea se ameliorează prin utilizarea calculatoarelor și care este soarta ei fără strategiile metodologice tradiționale. Savantul Gilbert de Landsheere, profesor emerit la Universitatea din Liege, Belgia, menționează că „Educația trebuie să prevină utilizările oarbe ale noilor tehnologii informaționale în comunicare, să împiedice înstrăinarea omului, să lupte contra dorinței de divertisment permanent, contra fricii nejustificate fată de noile tehnologii informatice în comunicare, să prevină diminuarea spiritului creativ” (citat de Daly, 2008, p. 380). În opinia noastră, aplicarea corectă a NTIC în procesul de predare reprezintă un adevărat succes și incontestabil duce la îmbunătățirea sistemului de educație dacă sunt combinate armonios cu metodele tradiționale, rolul profesorului în sala de curs rămânând primordial. Drept model al implementării reușite a NTIC este Finlanda, care în 2002-2003 a fost printre țările lider ce mizează foarte mult pe implicarea activă a profesorilor în utilizarea tehnologiilor informaționale și de comunicare pentru a îmbunătăți performanțele în domeniul literaturii, matematicii și științei. Aceste modificări au generat noi tipuri de studenți, noi procese de învățare și noi abordări de evaluare, care, la rândul lor, au provocat schimbări în metodologia predării și în rolul profesorilor. Un alt exemplu elocvent pe care îl putem cita, este cel al Marii Britanii, care a lansat sistemul educațional bazat pe instruirea asistată la calculator. În acest sens, în perioada 1997-2004, Guvernul britanic a investit 1 miliard de lire sterline în NTIC pentru educație și aceste investiții s-au soldat cu succes. Peste 99% din școli sunt conectate la internet, în mare parte cu viteză de bandă largă.

Prof. Bill Messner de la Carnegie Mellon University consideră că motivul pentru care noile tehnologii educaționale au fost acceptate și răspândite pe larg este eliberarea de rutină, utilizarea lor facilă atât pentru profesor cât și pentru student, furnizarea de informații pertinente într-un format accesibil, cu minim de efort (Educom Review, Vol. 33/1, 1998, pp. 50-54). John Etchemendy, la rândul său, afirmă că învățarea asistată de calculator este binevenită: „Computers are far and away the most flexible tools ever created by mankind and as such, they will eventually revolutionize how most subjects are taught” – Computerul este cel mai flexibil instrument creat vreodată de omenire și de aceea va schimba modul de predare (Ibidem). După cum susțin autorii T. Bălan și F. Kurko (2004, p. 59), numai în ultimii ani performanțele calculatorului au atins un nivel, care în urmă cu două-trei decenii era de domeniul science fiction. Cărțile, tabla, proiectoarele sunt mijloace educaționale care fac predarea mult mai eficientă. Calculatorul, însă, ne permite să utilizăm tehnici pe care înainte nu le puteam utiliza. Manualele digitale, tabla electronică interactivă, înlocuirea desktop-ului cu smartphone-ul și exploatarea pe larg a gadget-urilor și softurilor educaționale performante nu mai reprezintă o noutate pentru sistemul educațional din statele dezvoltate.

Constatăm că la etapa actuală arealul noilor educații este unul foarte fierbinte, fiind în continuă mișcare și reformare, datorită complexității sale în concordanță cu perspectiva procesuală și relațională a educației. Prezența și utilizarea computerului sau a telefonului mobil în sălile de curs este echivalentă cu descoperirea tiparului. În prezent, aproape fiecare curs de lecții este secondat de o prezentare PowerPoint, Prezi sau în alte formate, publicații pe pagini web, baze de date multimedia ș.a. Este de menționat și faptul că noile fațete ale paradigmelor educaționale sunt focusate pe inter- și transdiciplinaritate, aplicarea cărora reprezintă o adevărată revoluție didactică. Dat fiind că astăzi ne aflăm în plină revoluție a inteligenței, inclusiv a celei artificiale, trebuie să înțelegem că transdisciplinaritatea ne descoperă dimensiunea poetică a existenței, traversând toate disciplinele, dincolo de ele, spune fizicianul franco-român și acad. Basarab Nicolescu într-un interviu publicat pe situl http://www.cafeneaua.com. Din confruntarea dintre discipline, a fenomenelor și proceselor complexe, transdisciplinaritatea face să apară noi puncte de intersecție dintre discipline și noi rezultate.

Reformele produse în sistemul de învățământ au impus trecerea la o abordare de tip paradigmatic a realității educaționale. Așadar, utilizarea frecventă a conceptului de paradigmă în teoria și practica pedagogică necesită anumite precizări. Să vedem care sunt accepțiunile și definiția acestui termen. Cuvântul paradigmă provine de la latinescul „paradigma” care însemna exemplu, model. Vehiculat în literatura de specialitate odată cu apariția lucrării lui Thomas Kuhn The Structure of Scientific Revolutions /Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962), conceptul de paradigmă desemnează în prezent un ansamblu de teorii și metode investigative cu un pronunțat caracter normativ care ghidează și orientează la un moment dat cercetările efective întreprinse într-un anumit domeniu. În opinia lui Cezar Bârzea, paradigmele educației reprezintă „sloganul pedagogic” de ultimă oră considerat salvator pentru înțelegerea relației Teorie-Practică, dintotdeauna „călcâiul lui Ahile” al cercetării pedagogice (1995, p. XII). Cercetătorul are curajul de a propune o știință a educației definită sintetic prin calitatea sa de „știință a paradigmelor”.

Există trei sensuri ale cuvântului paradigmă, explicitate de C. Bârzea (1995, pp. 96-97):

  1. Sensul lingvistic – În limbile care folosesc declinări și conjugări, paradigma semnifică ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt; într-o accepțiune lărgită, cuprinde totalitatea termenilor aparținând aceleiași categorii gramaticale, care se pot substitui unul cu altul.
  2. Sensul filosofic – În scrierile filosofice, cuvântul paradigmă a fost întrebuințat cu sensul de exemplu sau model al unui sistem de gândire. La Platon, paradigmele sunt exemplele sau cazurile individuale prin care se exprimă ideile.
  3. Sensul epistemologic – Paradigma a devenit un instrument al cunoașterii științifice abia în anii ’60-70, în contextul „noii metateorii”, când apar primele studii care necesită o profundă reflecție asupra sistemului intern al pedagogiei, susținând nevoia clarificării statutului epistemologic al acesteia. Pe acest fond extrem de favorabil a apărut cartea lui Th. Kuhn Structura revoluțiilor științifice. Kuhn argumentează că cercetarea științifică nu este condusă în primul rând de teorii și reguli metodologice generale, ci de experiențe împărtășite în comun, ce sunt încastrate în paradigme. Sensul filosofic trece pe plan secundar, astfel încât s-a adoptat foarte repede această accepțiune epistemologică: paradigmele sunt teoriile dominante folosite de comunitatea științifică într-o anumită epocă sau la un anumit stadiu de evoluție al științei respective. Această definiție a fost revizuită și completată la diversele ediții ale cărții lui Kuhn, dar și de criticii săi: Masterman (1970), Shapere (1971), Sneed (1975), Getzels (1976), Bohme şi Van den Daele (1977), Kisiel (1982), Landry (1986).

Referindu-se la organizarea spațiului școlar în corespundere cu teoriile metodologice predominante de-a lungul timpului, Getzels (citat de Bârzea, 1995, pp. 101-102) vorbește despre existența a patru paradigme fundamentale în sistemul educațional:

  1. Paradigma clasei dreptunghiulare – paradigma clasică sau magistrocentrică, originară din sec. al XIX-lea, conform căreia organizarea clasei trebuie să favorizeze exercitarea autorității absolute a profesorului. Pupitrele elevilor erau fixate pe podea, în rânduri paralele, orientate spre catedră: de acolo veneau lumina cunoașterii, comenzile și indicațiile. Un precursor al acestei abordări este John Brubacher, autorul celebrei lucrări History of the Problems of Education (1966). Această paradigmă era expresia viziunii pedagogice care punea accentul pe predare, nu pe învățare.
  2. Paradigma clasei pătrate – a luat naștere în anii ’30 ai sec. al XX-lea, ca urmare a teoriilor puerocentriste și a mișcării în favoarea metodelor active, centrate pe elev și necesitățile sale. Vechea concepție a copilului ca „tabula rasa” (Locke şi Helvetius), a unui recipient vid care trebuie umplut cu informații, este înlocuită cu o „pedagogie activă”. Pionierii acestei paradigme sunt: Maria Montessori, medic și pedagog italian; Decroly; Claparede; Jean Piaget, psiholog elvețian, opera lui fiind cunoscută peste tot în lume constituind o sursă de inspirație în domenii ca psihologia, sociologia, educația, epistemologia. Clasa dreptunghiulară, centrată pe profesor, este înlocuită cu clasa pătrată în care elevii au mai multă libertate. Catedra este coborâtă de pe piedestal și plasată undeva, într-o poziție secundară. Pupitrele nu mai sunt fixate de planșeu, ele devin mobile și disponibile pentru diversele grupări și regrupări ale elevilor.
  3. Paradigma clasei circulare – este rezultatul trecerii, în anii ’50 ai sec. trecut, de la teoria asociaționistă la o concepție structuralistă asupra învățării. Elevul nu mai este conceput ca o entitate inactivă care trebuie dotată cu informații, nici ca un „organism activ” care trebuie stimulat, el este un „organism social” plasat într-un câmp de influențe reciproce (Kurt Lewin). Accentul se deplasează de la activitatea individului la acțiunea colectivă, iar prioritatea este acordată coeziunii și dinamicii grupului de învățare. Aceasta este paradigma învățământului centrat pe grup, unde fiecare este plasat cu fața la ceilalți (aranjamentul de tip workshop sau masă rotundă). Băncile sunt trapezoidale, astfel încât să poată fi asamblate în cerc.
  4. Paradigma clasei deschise – este paradigma anilor ’70 ai sec. al XX-lea, născută din teoria învățământului prin descoperire (Bruner, Hunt, Getzels, Gordon, White, Barth). Această paradigmă a fost formulată printr-un slogan celebru al pedagogiei americane: „The child is born curious” (Copilul se naște curios). Se propune înlăturarea pupitrelor și a catedrei și organizarea așa-numitei open classroom (clasă deschisă). E vorba de o învățare fără constrângeri spațiale sau temporale. Elevii nu mai sunt grupați după criteriul unificator al vârstei, ci după interese și aptitudini. Lecțiile se desfășoară în spații polivalente de patru ori mai mari decât clasele tradiționale, unde există posibilități de organizare modulară și de alegere a mijloacelor de învățare. Rolul profesorului este de consilier și sursă de informații suplimentare.

Ținând cont de comutarea de paradigme educaționale în societatea cunoașterii, în care sunt încurajate creativitatea, inovația și cercetarea, propunem următorul tabel comparativ:

Nr. Caracteristicile vechilor paradigme Caracteristicile noilor paradigme
1. Învățarea este centrată pe predare, pe autoritatea profesorului. Învățarea este centrată pe elev /student, profesorul având rolul de ghid.
2. Învățarea are loc predominant prin memorare și reproducere de cunoștințe. Învățarea are loc predominant prin formare de competențe și deprinderi practice.
3. Sarcinile școlare par a fi o povară și o obligație neplăcută. Sarcinile școlare sunt transformate în activități interesante, atractive, creative.
4. Învățarea generează competiție între elevi /studenți, cu scopul de ierarhizare, iar succesul este atribuit doar unora dintre ei. Învățarea se realizează prin colaborare profesor-elev și elev-elev, se urmărește progresul întregului grup și succesul este atribuit tuturor.
5. Lecțiile sunt liniare, simpliste, cu secvențe în succesiune, iar viața cotidiană, experiența personală sunt ignorate ca fiind neștiințifice. Lecțiile se derulează în spirală și încurajează cercetarea, iar viața cotidiană și experiența personală sunt folosite în învățare.
6. Elevul /studentul este produsul instituției de învățământ. Elevul /studentul este rezultatul propriului proces de formare și dezvoltare, a colaborării cu instituția de învățământ.

Astăzi, paradigmele educaționale sunt de neconceput fără NTIC. În pedagogie, în special în anul 1960, termenul de tehnologie a circulat cu 2 sensuri: pe de o parte, el desemna ansamblul tehnicilor și mijloacelor de predare (este ceea ce Titone a numit „tehnologia didactică”); pe de altă parte, este vorba de folosirea raționalității tehnologice în organizarea artei predării. Noțiunea de tehnologie provine din limba greacă: teche însemnând „măiestrie” și logos „știință”. S. C. Spaulding consideră că „Tehnologia instruirii include întregul proces al formării obiectivelor, permanenta renovare a planurilor și programelor, testarea strategiilor alternative și a materialelor didactice, evaluarea sistemelor pedagogice în ansamblu și redefinirea obiectivelor îndată ce devin cunoscute noi informații despre eficiența sistemului” (citat de Mândâcanu, 1997, p. 170). După Association for Educational Communications and Technology din SUA, „Tehnologia educațională reprezintă un proces complex, integral, incluzând oameni, idei, utilaje și organizare, pentru analiza problemelor, instrumentarea, implementarea, evaluarea și monitorizarea soluțiilor la temele care vizează aspectele învățării”.

Computerele au început a fi aplicate în procesul de învățământ cu aprox. 60 de ani în urmă. Începutul erei instruirii computerizate este anul 1958 când la Universitatea din statul Illinois (conform ediției actuale a clasamentului mondial al universităților Webometrics Ranking of World Universities, se clasează pe poziția a 29-a din aproape 12000 de instituții internaționale prezente în clasament), SUA, a fost realizată prima lecție computerizată. Învățarea pe bază de calculator prevede de asemenea crearea softurilor educaționale. Softul educațional este definit drept un produs /program care a fost deliberat construit pentru a putea fi utilizat în organizarea unor situații de învățare. Un soft este conceput pentru a învăța, se adaptează în funcție de caracteristicile individuale ale utilizatorului și trebuie să asigure interacțiunea flexibilă student-computer sau computer-profesor. Există o mulțime de activități TIC complementare pentru studierea unei limbi străine: utilizarea dicționarelor electronice bilingve și explicative, glosarelor terminologice, portofoliile electronice (e-folio), HotWords, exerciții online, programe de gramatică, traducerea automată, cursuri organizate în Moodle (platformă de învățare e-learning), diverse aplicații în telefonul mobil, PoketBook-urile, blog-ul educațional etc.

E-learning este o industrie relativ nouă și puțin explorată, care presupune acoperirea unui set vast de aplicații și procese bazate pe învățarea cu ajutorul calculatorului sau a smartphone-ului. E-learning înseamnă de asemenea distribuirea conținutului informației pe cale electronică, convergența dintre învățare și Internet. Ca și orice sistem de învățare, e-learning are avantaje și dezavantaje, notate în tabelul de mai jos:

e-learning

avantaje dezavantaje
– cel mai rapid mod de învățare, cu cele mai reduse costuri, care permite creșterea accesului la educație pentru toți participanții;
– posibilitatea de învățare oriunde și oricând; mai puțin stres;
– structurarea informației pe module – învățare progresivă;
– capacitatea mare de stocare a informației
– dificultăți în determinarea cerințelor unui curs academic, lipsa accesului rapid la un profesor sau cunoștințe precare despre tehnologia utilizată pentru transmiterea cursurilor la distanță;
– obstacole privind integrarea unor persoane în sistemul e-learning;
– factori psiho-sociali, imposibilitatea de a frecventa centre de specializare în utilizarea TIC;
– neadaptarea cadrelor didactice la noile tehnologii

Etiam seni esse discendum (chiar și cei bătrâni trebuie să învețe), spunea Seneca. Acest aforism conține ideea învățării continue pe parcursul întregii vieți. De aceeași părere era și pedagogul ceh Jan Amos Comenius care susținea că „viața este o școală”. La fel și Nicolae Iorga afirma că ,,învățat e omul care se învață necontenit pe sine și învață necontenit pe alții”. Pornind de la înțelegerea educației ca tot, ca experiență globală – în plan cognitiv, practic, personal și social – Raportul UNESCO pentru secolul XXI elaborat de Comisia Internațională pentru Educație, a avansat direcțiile de dezvoltare a educației:

  1. A învăța să cunoști, care presupune însușirea instrumentelor intelectuale, cu accent pe trăirea valorilor și aplicarea informației.
  2. A învăța să faci, axă ce pune problema formării profesionale, adică a competențelor personale și specifice activității profesionale.
  3. A învăța să trăiești împreună cu alții, ceea ce presupune învățarea nonviolenței, a cooperării, a dialogului și a empatiei.
  4. A învăța să fii, a se determina pe sine, a fi capabil de autonomie și spirit critic (http://www.cempres.ro/centru/index.php/femeia-si-studiul/studiile-si-cariera/20-educatia-permanenta-o-necesitate, consultat la 18.03.2011).

Într-o societate pluriformă, în permanentă schimbare, cunoștințele și abilitățile oamenilor au devenit cel mai valoros capital al lor. Orice dezvoltare trece prin educație. Astfel, sistemul de învățământ trebuie să se integreze și să își adapteze ofertele pentru a veni în sprijinul noilor generații, actualizându-și permanent finalitățile și resursele, de o manieră în care să poată răspunde noilor provocări. Revigorarea procesului de învățământ este practic imposibilă fără implementarea tehnologiilor informaționale avansate. NTIC avansate pot fi foarte eficiente însă nu dau rezultate dacă profesorii nu le pot folosi și aplica în mod corespunzător. NTIC sunt indispensabile, își au rolul și partea lor meritorie, însă, în cazul limbilor străine, necesită a fi combinate cu metodele și strategiile tradiționale de predare/învățarea. Secolul XXI va continua această dezbatere, o va intensifica, va sta sub semnul acestor probleme deschise. Republica Moldova, aparent se aliniază țărilor europene care au depășit stadiul de „alfabetizare digitală”, iar tineretul este foarte receptiv în domeniul noilor tehnologii. Problema cea mai gravă constă în exodul masiv al tinerilor și celor mai buni specialiști din absolut toate domeniile.

În RM, e-learning este considerat ca:

  • o completare, și nici într-un caz o substituire a învățământului tradițional;
  • o formă de evaluare a lucrului individual, prevăzut în programele analitice;
  • un hobby pentru studierea unei limbi, cunoașterea acesteia la nivelul „tourist clever”;
  • o dorință de a cunoaște culturi diverse, nevoia de a se integra sau pur și simplu pasiunea pentru o anumită civilizație.

În contextul secolului XXI profund marcat de globalizare și abandonul vechilor tehnologii de predare /învățare, didacticienii și dascălii își pun diverse întrebări despre efectele globalizării asupra sistemului educațional, genul de manuale ce ar corespunde erei digitale, cultura profesorului ș.a. Suntem cu toții martorii unei evoluții macroscopice a societății cunoașterii. Pedagogia digitală spre care ne orientăm nu anvizajează utilizarea stricto sensu a tehnologiilor digitale, ci mai degrabă aplicarea acestora într-o perspectivă pedagogică sau andragogică și în conceperea unor noi paradigme educaționale. Pedagogia digitală constituie un levier fundamental în achiziția unei culturi noi de natură să inculce discernământul, spiritul critic, simțul responsabilității și libertatea individului într-o lume extrem de tehnologizată.

Absolvirea unei specializări la Litere reprezintă un pașaport pentru un post de traducător. NTIC reprezintă o condiție sine qua non în predarea traducerii (domeniul pe care îl cunosc și în care activez), însă rolul profesorului în sala de curs rămâne primordial. Învățarea și asimilarea unei limbi străine are la bază în primul rând comunicarea, care „plutește peste aproape toate științele” (Bourgnoux, 2000, p. 17). Internet-ul, alături de metodele tradiționale poate face educația mai eficientă. Tot ceea ce ne mai rămâne de făcut este să știm cum să valorificăm din punct de vedere pedagogic magia acestui fenomen.

Referințe bibliografice:

  1. Bălan T. şi Kurko F. Dimensiunea performanței. In „CHIP Computer & Communications” nr. 9. București, 2004.
  2. Bârzea C. Arta și știința educației. București: Editura Didactică și pedagogică, 1995.
  3. Bourgnoux D. Introducere în științele comunicării. Iași: Polirom, 2000.
  4. Daly M. Studiul matematicii prin aplicații software dedicate. In „Virtual Learning –Virtual Reality. Tehnologii moderne în educație și cercetare” a VI-a Conferință națională de învățământ virtual. București: ed. Univ. din București, 2008, pp. 380-387.
  5. Educom Review, Vol. 33/1. Washington, 1998, pp. 50-54.
  6. Mândâcanu V. Bazele tehnologiei și măiestriei pedagogice. Chișinău: Lyceum, 1997.
  7. McLuhan M. & Leonard G. B. The Future of Education: The class of 1989. In „Look”, February 21, 1967, pp. 23-24.
  8. http://www.aect.org, consultat la 10.01.2011.
  9. http://www.cempres.ro/centru/index.php/femeia-si-studiul/studiile-si-cariera/20-educatia-permanenta-o-necesitate, consultat la 18.03.2011.
  10. http://www.cafeneaua.com/nodes/show/8779/transdisciplinaritatea-%E2%80%93-o-nou%C4%83-viziune-asupra-lumii/1, consultat la 22.03.2011.