Press "Enter" to skip to content

Războiul de pe Nistru: amintiri din vara lui ‘92

În primăvara anului 1992 a izbucnit conflictul armat de pe Nistru, un război de agresiune rusă împotriva statului nou creat Republica Moldova. Luptele sângeroase au început din noaptea de 1 spre 2 martie, pe ambele maluri ale râului. În acel război au murit peste 400 de luptători moldoveni, zeci de oameni au fost daţi dispăruţi, iar circa 3500 de persoane au rămas mutilate.

Astăzi se împlinesc 28 de ani de la Bătălia de la Tighina, cea mai violentă confruntare dintre trupele moldovenești și separatiștii transnistreni susținuți de Armata a 14-a a rușilor. La 19 iunie, în centrul Tighinei, lângă tipografia orășenească de pe str. Pușkin, au început împușcăturile. A fost pus la cale un plan, prin care peste 1200 de gardiști și cazaci au atacat poliția locală. Polițiștii au reușit să opună rezistență, iar noaptea au fost ajutați de un grup de angajați ai Ministerului de Interne și voluntari din satul Varnița. A doua zi, au fost lansate rachete Alazan care au căzut și peste grădinița de copii din apropiere, iar satul românesc Varnița și alte localități megieșe, printre care și satul meu natal, au fost lovite de ploi de gloanțe. Tancuri rusești au încercat să forțeze podul dinspre Tiraspol spre Tighina, dar au fost oprite de forțele moldovenești. Timp de câteva zile, s-a tras cu armament greu, fără milă, iar impactul a fost extrem de dureros: pierderi de vieți omenești, familii distruse, destine destrămate, case ruinate, visuri nimicite și multă jale.

Vara lui 1992 va rămâne o pagină neagră din istoria Basarabiei mult prea chinuite. O vară mult prea fierbinte, pe care nu o voi uita niciodată, fiindcă am fost martor ocular al acelor vremuri de restriște. Aveam 11 ani, simțeam cum mi se fură copilăria, dar nici nu bănuiam că îmi va fi furată și tinerețea.

Odată cu dispariția de jure și de facto a Uniunii Sovietice, bunica și părinții mei sperau că cele două foruri legislative de la Chișinău și București vor decreta Unirea și ne vor smulge pentru totdeauna din ghearele Imperiului ideocratic rus. Ocazia a fost ratată de liderii politici de pe ambele maluri ale Prutului. Valorile și idealurile pentru care tații și buneii noștri și-au pus în pericol viața au fost trădate nu doar de foștii și actualii guvernanți, dar și de o bună parte dintre cetățeni.

Astăzi, mulți se dau drept mari eroi ai neamului și apărători ai integrității teritoriale, însă tocmai asta și le lipsește – integritatea.

Sunt originar din Hagimus, satul aflat în centrul provocărilor separatiste din Transnistria, satul care mereu s-au opus rusificării din zonă, satul cu Movila după care cândva se ascundea oastea lui Ioan Vodă cel Cumplit pentru a vedea cetatea Tighina (construită pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare ți botezată Bender – „trecătoare întărită” de turci) și a da lovitură inamicilor. Movila pe care veneticii i-au atribuit-o lui Suvorov.

N-am uitat, nu pot să uit vara lui ‘92! N-am uitat huruitul БТР-urilor (Transportoarelor blindate pentru trupe – TPT) cu drapele străine. Sunt zile în care îmi mai răsună în urechi bubuituri și gloanțe de Kalașnikov. Mai văd și azi tancuri pe lângă casele sătenilor care omorau cu cruzime până și copiii care se jucau în stradă. Știți cum e să ai frică de a ieși afară pe timp de noapte și a te uita la propria ogradă prin fereastră? Rudele din capătul satului, dinspre oraș, veneau și dormeau la noi, în centru, fiindcă se temeau. Tata lua arma dimineața și pleca, iar noi trăiam cu spaima că seara nu se va mai întoarce. Ne uitam din podul casei cum ardea orașul și cum dispăreau în flăcări instituții de învățământ românești, uzine, fabrici. Copii fiind, ne mai cocoțam uneori și pe zidurile unei vechi biserici din deal și nu credeam că ceea ce se întâmpla era aievea, iar bunica și mama ne certau că nu aveam astâmpăr. Am văzut moartea cu ochii până am plecat, în august, în vacanță în România, în Buziaș. Eram fecior de voluntar și părinții au preferat să nu mai văd calvarul prin care treceau.

Voluntarii au avut cel mai important rol în apriga bătălie cu dușmanul, în apărarea integrității teritoriale și a românismului. Anume ei și-au pus benevol viața în pericol pentru salvgardarea idealurilor naționale. Satul Hagimus a avut cel mai mare număr de voluntari: 340.

Războiul continuă și în prezent, prin strivirea școlilor și culturii românești din stânga Nistrului, prin bătaia de joc din falsul hotar unde aproape nimeni nu crâcnește să spună vreun cuvânt în limba mamei, unde fiecare moldovean este făcut emigrant sau „cetățean din țara vecină”, unde este cotrobăit prin genți chiar și atunci când merge pe jos.

Cine sunt adevărații eroi de azi? Cei care se opun Unirii și se vând cu ușurință și fără remușcări intereselor stataliste? Cei care recunosc existența „poporului transnistrean”? Cei îmbrăcați în haine second hand cu iz de pro-europenism? Nu vreau să intru în detalii. Pentru confortul și echilibrul meu spiritual, de ceva vreme, mă abțin de la orice comentariu legat de politica de (pe) Bâc. Nu că nu aș avea o viziune. O am! și prietenii o cunosc. Pur și simplu nu mai vreau să particip la interminabila scărmăneală dintre marii experți, analiști, comentatori et alii, care se iau la întrecere fie în cadrul talk-show-urilor televizate, fie pe rețelele sociale. Nu cred în eroi și eroine, nici în salvatori ai națiunii.

Adevărata Eroină pentru mine rămâne bunica, născută în timpul României Mari, în 1924, trecută prin foc și prin sabie, cea care a supraviețuit în urma celui de-al II-lea Război mondial și foametei organizate și care a suferit din cauza regimului stalinist inuman. I-a fost omorât fratele, stâlpul familiei, și a fost lipsită de mamă și alți frați și surori.

Eroină este Mama mea, care a suportat nedreptatea, rusificarea și a luptat cu spălații pe creier atunci când, pe ascuns și cu mare risc, le cultiva copilașilor de la grădinița din Tighina dragostea față de limba română, alfabetul latin și tot ce este românesc.

Erou a fost tatăl meu, rusofonul unicat și naturalizat care a învățat cu multă dragoste româna și niciodată nu a vorbit cu noi în rusă, voluntarul care, acum 28 de ani, își visa zilnic sfârșitul, militând pentru românism, pentru integritate și libertate.

Eroi sunt Dascălii care mi-au marcat destinul profesional, al căror unic Crez în viață este să facă bine și care au o energie de sacrificiu proprie Românilor get-beget, conștienți de rolul lor până la părăsirea acestei lumi.

Iar trădători, lași și criminali sunt toți cei care lovesc în marii luptători pentru dreptate, direct sau indirect, eliminând-i din cale pentru a-și atinge scopurile mârșave și a călca în picioare tot ceea ce este sfânt.

La 2 martie a început războiul de pe Nistru… Între 19 și 22 iunie s-a produs Bătălia de la Tighina. Ecoul acelei veri și-acum mai este viu. Și acum ne aflăm pe câmpul de luptă. Și acum cad, rând pe rând, combatanți, poeți, intelectuali, oameni cu verticalitate…

3 Comments

  1. Dodo Dodo 19 iunie 2020

    Imoresionant!!

    • Ghenadie Rabacov Ghenadie Rabacov Post author | 21 iunie 2020

      Vă mulțumesc!

  2. Istratii Veaceslav Istratii Veaceslav 19 iunie 2020

    Tatăl fiind de origine ruseasca, ești pe jumătate rus. Dar fiind educat de o Româncă adevărată, ai devenit la fel, un roman ca și mama. Felicitari. Respect pentru tatăl dumitale ce a aparat independenta și Integritatea Patriei sale Moldova – pământ romanesc.

Comments are closed.