Press "Enter" to skip to content

Profesorul, din ce în ce mai (in)vizibil și mai (puțin) respectat

Profesor-ul și toată seria sinonimică care poate fi atribuită acestui cuvânt – învățător, dascăl, educator, formator ș.a. – au o importantă încărcătură semantică și ideologică, care ascund, dincolo de o erudiție de neclintit, un întreg univers de trăiri, sentimente, încercări și provocări.

Am copilărit în vremurile în care bibliotecile erau cele mai populare rețele sociale, iar cadrele didactice – cei mai credibili influenceri pentru societatea de atunci. Voi păstra mereu în amintire imaginea profesorilor pe care am avut norocul să-i cunosc și care, peste ani, au rămas repere de Dascăli adevărați. Nu știu dacă în acea perioadă cineva făcea referință la termenii de vizibilitate și popularitate, dar cu siguranță existau MODELE. Astăzi, mediul online scoate în evidență alte tipare, tendințe, comportamente, exemple, dar mai ales anti-exemple. Profesorii mei poate nu epatau în niciun fel, însă vizibilitatea lor venea din respectul pe care îl aveau din partea elevilor, părinților și a întregii societăți, din exigența, pasiunea, naturalețea și firescul cu care își exercitau nobila meserie.

La început de octombrie, gândul meu de recunoștință se îndreaptă spre acei Mentori și Oameni providențiali din anii de școală și din anii de facultate. Au fost și au rămas discreți, modești, dar admirați și foarte valoroși. Profesorul sec. al XXI-lea își cucerește publicul și își agonisește respectul mai mult de la distanță, decât în sălile de clasă. Modele deja se construiesc în spațiul online și, deseori, nu corespund realității.

S-ar putea să nu am dreptate, dar mi se pare că marea sete de libertate și de nou a adus cu sine și o înțelegere deocheată a democrației. Societatea, în loc să se aşeze pe fundamente corecte, să se bazeze pe esențe, pe valori autentice – meritocrație, adevăr, integritate, bine, dreptate, corectitudine, respect – s-a îndreptat într-o direcţie greşită. Valorile sunt transformate în non-valori, iar misiunea cadrului didactic pare să nu mai fie ca cea a semănătorului din Sfânta Scriptură. Copleșiți de atâtea hârtii și de atâta birocrație, dascălii nu mai au timp să-și arate latura lor umană. Profesorului i se cere să fie contabil, poliţist, gardian, consilier, psiholog, jurist şi multe altele. I se cere să facă tot felul de activităţi care nu au legătură cu dăscălia. Iar cei care nu au tangenţe cu învăţământul habar nu au câtă muncă presupune această meserie. Ei cred că a fi profesor se rezumă doar la cele 4-6 ore de predare pe zi. Aproape nimeni nu vorbește despre violența asupra profesorilor, un fenomen ce ia amploare din cauza toleranței excesive și a permisivității fără limite, promovate cu insistență de sistem.

Mai mult decât atât, politicile sociale, opinia publică, mass-media, și chiar însăși Școala, creează false animozități între diverse categorii socio-profesionale, pun la zid, din când în când, fie profesorii, fie medicii, fie alte categorii, invocând exemple izolate de neperformanță sau chiar exemple triste, nefericite, de ratări ale sensului.

Pandemia de Covid-19 a venit cu alte „surprize”. În primul rând, această pandemie accentuează una dintre cele mai mari crize ale lumii de azi și de mâine, o criză care va afecta în mod dramatic economia și viitorul tuturor: penuria de cadre didactice. Sistemul educațional este umbrit de date alarmante. Oricât aș încerca să fiu optimist, pe mine aceste date mă înspăimântă. Telemunca, deopotrivă cu virtuțile și mai ales insuficiențele sale, devine regulă și tinde a se permanentiza (și) pentru următoarea perioadă. În toată această debandadă, ședințe interminabile, webinarii, indicații kilometrice, demersuri, sarcini școlare și extrașcolare, multe și mărunte – toate cad pe umerii Dascălilor. În același timp, constat și o paradă a platformelor și instrumentelor digitale, condimentată de o goană după certificate și diplome care, în opinia unora, „măsoară” performanța unui pedagog. Toate acestea depășesc deja limitele exagerării. Vrem cu toții educație de calitate (sintagmă ce iese din gura tuturor experților), curriculum național îmbogățit, elevi nestresați, părinți mulțumiți și lucru bine făcut. Dar poate a venit momentul să începem vremurile bune prin valorificarea potențialului uman, prin majorarea substanțială a lefurilor pentru profesori, prin debirocratizarea sistemului? Și apoi să ne punem întrebarea de ce nimeni nu mai vrea să vină sau să rămână în educație.

O societate fără cadre didactice competente, pasionate și conștiente de menirea lor, pregătite temeinic, respectate și valorizate cum se cuvine, este una pustie, săracă, confuză și fără viitor.