Profesorul, cel mai defavorizat dintre pământeni

Potrivit unui sontaj realizat în Marea Britanie, unul din trei profesori vrea să renunțe la predare, iar majoritatea nu mai au atracție pentru muncă. 66% vor să abandoneze învățământul din cauza faptului că statutul cadrului didactic a avut mult de suferit în ultimele decenii. În Republica Moldova situația e mult mai sumbră. Starea generală este una deplorabilă. Oricât ar încerca autoritățile să-și manifeste prietenia și sprijinul față de dascăli, aceștia părăsesc sistemul în masă. Cei tineri migrează spre alte profesii, lăsând școlile pe seama celor care opun rezistență sau care nu au unde să plece.

Demotivarea, lipsa crasă de entuziasm, arderea profesională, inerția – toate au o explicație. Zilnic, suntem martorii unor atitudini ce distrug esența și prestigiul cadrului didactic și profanează educația:

• Profesorul este privat de drepturi. El are doar obligații și responsabilități care, odată cu trecerea în online, s-au dublat, triplat, înzecit. Norma didactică din 18 ore pe săptămână s-a transformat în 24/24 și 7/7, regim de lucru pe post de robot. Așa sunt vremurile și altă soluție nu există și toți se conformează. Punct.
• Profesorul din pre-universitar face, în primul rând, dădăcire și consiliere psihologică, apoi predă. În caz contrar, el este țapul ispășitor și se face vinovat de orice isterie, moft sau eșec al copilului căruia trebuie să i se permită totul. Anume așa este percepută învățarea centrată pe elev în R. Moldova, iar, din exces de zel, permisivitatea și libertinismul sunt puse în același paner cu drepturile și libertățile copiilor.
• Profesorul nu poate să-și aleagă platforma și instrumentele de predare. El TREBUIE să le mânuiască pe TOATE și să accepte orice mijloc de comunicare, la orice oră de zi sau noapte. Comunicarea are loc, deseori simultan, pe Google Meet, Zoom, Google Classroom, Messenger, Studii.md, Skype, Viber și multe altele, vrute și nevrute. La care se mai adaugă și zeci de grupuri în care mesajele curg gârlă și, rareori, la temă. Dacă nu faci parte din toate și nu răspunzi „acum”, ești un mentor ineficient, neperformant, certat cu noile tehnologii. Așa te vor taxa cei care te consideră un simplu „prestator de servicii”.
• Profesorul nu are dreptul nici măcar la transportul public. În orele dimineții, acesta nu are permisiunea de a urca în autobuzele și troleibuzele destinate în exclusivitate pentru transportarea elevilor și a unui însoțitor spre școli. Taxatoarea e marele șef, ea decide cine urcă și cine nu. Cadrul didactic n-are treabă cu educația, deci n-are ce căuta în mijloacele de transport în care circulă școlarii și buneii sau părinții lor. Să fie bun să meargă cu toți, în mulțime, și să se infecteze! Poate va pieri și vor rămâne mai puțini. Oricum statul nu are nevoie de cărturari!
• Unicul „drept” de care este pasibil pedagogul sunt nenumăratele controale și incurabila birocrație. Din partea oricui: administrație, comisii, părinți, elevi, minister, direcție. Nu că tare ar deranja, din moment ce îți îndeplinești munca comme il faut. Pur și simplu sunt curios de unde vine toată această neîncredere? E o atitudine umilitoare, care nu face decât să echivaleze meseria de dascăl cu cea a unui măturător de stradă. Cu o mică diferență: cel din urmă este plătit mai bine. De la început carierei și până la plecare, profesorul este supus unor evaluări interminabile. O fi un lucru normal, nu zic. Însă, în condițiile în care ești nevoit să demonstrezi permanent tuturor cât de bun ești, unde mai sunt respectul de sine și motivarea? În asemenea balast mai rămâne loc pentru meritocrație și corectitudine? Se mai gândește cineva la calitate? Oare chiar nu se vede cu ochiul liber că ne fierbem cu toții în foametea dosariadei, a goanei după certificate, atestări și laude reciproce, care, deseori, nu certifică întocmai competențele reale. Și culmea! Granzii evaluatori sunt cei care nu au treabă cu școala!
• Profesorul este tratat urât, ca un ratat plin de frustări care nu și-a găsit rostul în lume. E un tratament dezolant din partea întregii societăți, un tratament care a reușit să-i convingă pe mulți că sunt cu adevărat niște ratați.

Recunosc faptul că profesoratul a devenit, pentru unii, una dintre alternativele de „a nu rămâne pe drumuri”. Da, nu toți profesorii sunt buni! Și niciodată nu au fost. În toate meseriile există și performanță și analfabetism funcțional. Dăscălia, totuși, nu este o manta de vreme rea pe care o „îmbraci” atunci când ți se închid toate ușile. Cariera didactică o urmezi numai dacă îți place și dacă ai vocație. În caz contrar, fiasco îți este garantat.

Un profesor nu lucrează la polizor, nici cu lemn, tablă, ciment sau alte materiale de construcție, dar CONSTRUIEȘTE mai mult decât oricare alt specialist. Pentru că un Dascăl lucrează cu minți și suflete și, spre deosebire de un constructor, nu-și poate permite rebuturi și resturi aruncate la gunoi.

În educație totul e altfel. Sala de studii e ca o biserică. Ai în faţă zeci de suflete, inimi, perechi de ochi şi urechi, toate țintite cu încredere spre tine. Și predica ta uneori înseamnă TOTUL, pentru că ea face conexiunea dintre ieri, azi și mâine. La fel de mult contează și predicile elevilor. Chiar dacă acestea sunt rostite în tăcere.

Dar… Cum poți cere unui cadru didactic să fie perfect în toate, dacă nu ești capabil să-i oferi minimum minimorum: o sală cu condiții decente în care să poată lucra în liniște și un calculator cu conexiune bună la Internet?! Munca non-colaborativă este anemică și searbădă.

În schimb, rețelele sociale reprezintă locul ideal pentru a comenta, juriza, expertiza și a da sfaturi. Dragi internauți, mai aruncați cu gloanțe în școli! Lăsați profesorii să-și facă treaba! Țineți cont de faptul că dascălii, așa cum sunt ei, buni sau răi, au niște studii, formări și experiențe în spate. Orice ați spune, ei sunt eroii invizibili ai vremurilor noastre și, în viitorul apropiat, vor fi la mare căutare. Vom ajunge zile în care nu va mai avea cine să formeze tinerele generații. Nimeni nu va rezista! Și nu exagerez când spun eroi! A fi ponegrit și călcat în picioare și a-și continua vocația este un act de eroism și de sacrificiu! Feedbackul mulțimii este dur și pur moldovenist: „Cui nu-i place să plece! Nimeni nu-i ține!” Și vor pleca! Iar statul se va bucura și va continua să-și condamne cetățenii la autorăstignire.

Mă miră cum de intelectualii nu au fost încă excluși din specia umană și încluși în categoria Animalia (a se citi animale non-umane).

Și ultimul dar…, care probabil îi va supăra pe mulți dintre colegi. Atitudea batjocoritoare a celor din jur e un bonus meritat. De ce? Pentru că profesorii permit să fie abordați ca cei mai defavorizați dintre pământeni! Pentru că tac și înghit! Pentru că nu știu să se facă auziți, apreciați și respectați. Tăcerea este și ea o formă de comunicare… Fără ruperea ei, proganiștii educației vor rămâne in aeternum prigonire.

P.S. De ce pleacă profesorii? De ce educația moare? De ce nu există calitate? De ce tinerii nu vor să îmbrățișeze pedagogia? De ce sistemul educației e îmbătrât? De ce nu ne putem debarasa de „las’ că merge și așa” și de alte fenomene nocive? Și multe multe alte „de ce”-uri. Mai e nevoie de răspunsuri la aceste întrebări?