Prăpastie valorică

Nouă, oamenilor, ne place să credem că suntem nemuritori și atotputernici. Ne irosim viața pentru lucruri efemere, lipsite de importanță, ca și cum am avea zile berechet. Ne petrecem cea mai mare parte a timpului în goana după nimicuri, în dispute fără sens, în războaie și într-un teatru al absurdului pe care tot noi îl generăm și de pe scena căruia nu vrem să coborâm. Ne tratăm unii pe alții ca pe o marfă. Dacă ar fi posibil, probabil am scoate și anii la vânzare.

Am uitam să mai fim oameni. Nici măcar animale nu ne mai putem numi. Mulți uităm că avem sau am avut cândva părinți, bunici, frați și surori. Nu ne mai iubim, nu ne mai îmbrățișăm, nu mai avem grijă unii de alții, nu mai avem încredere unii în alții și nu ne mai ajutăm decât atunci când avem anumite interese. Majoritatea plutim pe lumea asta fără a conștientiza esențialul și ne conducem de principiile „îmi dai, (poate) îți dau și eu” și „nu-mi pasă”. Suntem greblari, nu ne facem niciodată temele pentru acasă, așteptăm mereu „momentul potrivit”, iar momentul potrivit nu vine niciodată! Și doar atunci când planeta e în pericol sau atunci când pleacă cineva drag de lângă noi, ne dăm seama că trăim greșit și că nu știm să-i prețuim pe cei apropiați. Din păcate, această clipă de conștientizare durează foarte puțin…

Suntem într-o prăpastie valorică care se adâncește pe zi ce trece.

Ghenadie Râbacov

„Educația zidește punți ce unesc trecutul cu prezentul și prezentul cu viitorul”.

You may also like...