Press "Enter" to skip to content

Poteci de dor în luna lui Răpciune

E toamnă… De când a poposit septembrie pentru prima dată am ieșit la o plimbare de seară. Aveam nevoie de un „ungher” mai retras pentru a mă depărta un pic de rutina zilnică asezonată cu griji pandemice ce ne-au pus față-n față cu o nouă normalitate. Am lăsat la o parte forfota zilei pentru a mă bucura de câteva momente cu mine, pentru a-mi trece prin sită gândurile și a-mi încărca nițel bateriile pentru un nou mâine.

Începutul de toamnă are ceva special. E cald și totuși simți mirosul de răcoare. E atâta frumusețe în jur pe care privirea noastră rătăcită nu o vede decât atunci când ne lăsăm purtați de boarea micilor plăceri ale vieții.

Pașii mă duc lin spre cel mai gros copac care mă cheamă la taifas pentru a-mi oferi din energia lui terapeutică. Frunzele, cu verdele lor de răpciune, mă invită la un dans al gândurilor și la o doză de oxigen, atât de necesară în vremuri de gheață, imune la răutatea din jur. Cerul își desface larg brațile pentru a-mi transmite seninătate. Ce prietenoasă e natura!… Și câtă perfecțiune în fiecare firicel de iarbă, în fiecare adiere de vânt, în fiecare apus de soare. Câtă înțelepciune dumnezeiască în fiece „rostire” a naturii. Ea nu acceptă măști și nici o lume greșit modelată.

E toamnă. Cad amintiri, frunze și doruri. Se rostogolesc neîncetat și involuntar pe obraji și pe colțurile gurii, acoperind sufletul cu parfum de copilărie. O mulțime de stări se prind în horă, depănând trăiri irepetabile, răni, speranțe, regrete, iubiri și despărțiri. O nostalgie pe cât de sfâșietoare pe atât de sublimă, de care nu vreau să mă despart. Protestez și mușc din amintiri. Un protest bizar ce îmi aduce liniște și răsfăț. Ce mult mi-aș dori să fiu din nou copilul din toamnele de cândva, cu ploi abundente și reci, când mă ascundeam în brațele buncii sau ale mamei și imediat dispărea orice necaz. Mi-e dor de niște îmbrățișări, nu doar în vis, ci și aievea… Mi-e dor de prieteni care mi-au trecut pragul, de oameni dragi cu care am râs și am plâns. Mi-e dor de oameni care nu mint, nu trădează, nu uită și nu pleacă. Mi-e dor de bunătate și de oameni care nu prea există.

Soarele s-a dus la culcare. E rece. Pentru câteva clipe mi-am scos amintirile din sac. Le bag la loc până la o nouă întâlnire cu ele. Iar dorul nu încape-n sac, mă-nsoțește oriunde merg. În astă noapte va dormi lângă mine…

 

22.09.2020