În grăbitul secol XXI, mediocritatea a devenit un fel de „Pat al lui Procust”, care ne uniformizează și ne bagă pe toți în inextricabila zonă de confort, una călduță, fără prea mari așteptări, fără țeluri mărețe, fără entuziasm și pasiune, fără motivație, dar și fără eșecuri. Zona în care aparent totul e „binișor”, adică acceptabil. Zona care nu e nici sus, nici jos, ci e în centru, la egală depărtare de două extreme. Zona care nu e nici albă, nici neagră, adică e gri. Zona în care domnește gândirea cuminte, cu indivizi ce nu fac valuri și nu tulbură echilibrul oarecum precar al existenței cotidiene. E o realitate în care ne bălăcim de la mic la mare.
Mediocritatea se furișează încet, dar sigur, și acoperă suprafețe din ce în ce mai mari. N-ai cum s-o oprești, oricât de mult ai încerca. Mai ales de unul singur. Pentru că n-are complexe, n-are limite, n-are rețineri, n-are inhibiții.
Mediocritatea este insistentă. Odată instalată, orice încercare de a o disloca nu are sorți de izbândă. Deoarece mediocrii se asociază și se solidarizează împotriva a tot ceea ce simt că îi depășește. Mediocritatea creează „modele” și le vinde. Știe să se impună, să acapareze funcții fără să aibă legitimitate prin fapte, atitudini sau realizări specifice domeniului.
Mediocritatea vrea să ocupe locul excelenței, să se afle sus, în vârf, și să ordone. Vorba lui Petru Creția, autorul lucrării „Luminile și umbrele sufletului” (București: Editura Humanitas, 2015), „Rădăcinile mediocrității pot fi puternice, ramificate pe arii extinse atunci când contextul permite. … Sinistra mediocritate prinde rădăcini și pornește să niveleze lumea după chipul și asemănarea ei, măcinând mărunt tot ce este mai presus de ea, vânturând prin veacuri un neant cenușiu”.
Mediocritatea reușește oricând și oriunde, fiindcă e adaptabilă și molipsitoare. Ea are mintea odihnită și nu face aproape niciodată multitasking. E suficient de lucidă să știe că nu știe și atunci deleagă. N-are nevoie de analize și reflecții. În schimb e capabilă să negocieze. Adevărat că mediocritatea știe și să cadă. Fără consecințe! că doar nu cade de sus.
Mediocritatea va arunca întotdeauna cu noroi în cei care-i sunt superiori din punct de vedere intelectual și profesional, în cei cu inițiativă și dornici de a face ceva, de a schimba lucrurile. Ea va găsi mijloace pentru a „convinge” că nu există loc de mai bine. De ce să ne încordăm creierul dacă știm că merge și așa?! Prin urmare, mediocrii se fac majoritari în mediul lor și paralizează activitatea. Mai bine zis, mențin starea.
Mediocritatea se pupă de minune cu aroganța și face paradă din asta. Mediocritatea aroganților devine în timp mediocritatea noastră, ca societate, și „rețeta” vieții. Cel mai trist și periculos e că această „rețetă” a început a fi încurajată, susținută și promovată, cu bună știință, inclusiv de intelectualitate.
Trăiască Măria Sa Mediocritatea, noua formă a excelenței!