Ghenadie Râbacov

Nici timpul nu mai are răbdare…

Se spune despre timp că e un bun remediu, că le rezolvă pe toate, că e cel mai sigur mod de limpezire a trecutului… Se mai zice că timpul trece. Timpul nu trece. E staționar. Noi trecem prin timp și… ne rătăcim undeva în ieriul de mâine sau în mâinele de azi… Problema e că ieriul și aziul le avem, iar mâinele nu ni-l promite nimeni că îl vom avea.

Trecem prin viață în galop, de parcă ne-ar fugări cineva. Mereu lăsăm în urmă lucrurile frumoase, uitând că frumosul nu poate fi trăit în grabă. Frumosul e vizibil cu ochii și sufletul doar atunci când îți faci timp să-l descoperi, să-l privești, să-l simți. Traseul vieții pământești nu se măsoară în timp, ci în fapte. Poți trăi sute de ani, dar ce rost au acești ani dacă îi irosești pentru nimicuri, dacă nu aduni cât mai multe clipe minunate pentru a le petrecute cu familia, cu prietenii, cu oamenii dragi? Am devenit un fel de turboființe într-o permanentă competiție contra cronometru. Suntem orbi și nu mai vedem ceea ce contează cu adevărat.

Ne grăbim fără a ști unde, fără a avea o destinație exactă. Rutina ne ține încleștați. Parcă am păși prin viață haotic, mânați de o respirație artificială. E suficient să deschidem ușa și să ieșim în stradă pentru a conștientiza că, de fapt, toți suntem la fel: grăbiți, robotizați, zombați, zâmbim fără dorință, salutăm fără chef, muncim a lehamite și murim câte un pic în fiecare zi, fără să ne dăm seama. Viața s-a transformat într-o călătorie anostă spre o destinație finală în neant.

Stranii și neînțelese ființe mai suntem noi oamenii! Ne grăbim de mici. N-avem răbdare să creștem mari, să devenim adulți. Ne rugăm să se termine odată anii de liceu, apoi cei de facultate. Creștem, ne împrăștiem prin lume, creăm familii, dar uităm de părinți și bunici, iar când ne apropiem de bătrânețe, ne mirăm de ce copiii ne trec pragul atât de rar.

Dimineața fugim la muncă. Ajunși în birou, stăm cu ochii țintiți pe ceas, în speranța că vor trece mai repede cele opt ore. Seara, ne grăbim acasă, îi pupăm în fugă pe cei dragi, înfulecăm ce este și ne tolănim în fața televizorului, cu laptopul în brațe și telefonul alături. Cât ai clipi din ochi se face miezul nopții și cam așa trec zilele… Fără importanță, fără emoții, fără prea mari amintiri… Nu uităm niciun fleac, în schimb uităm să trăim.

Pe unde s-au pierdut omenia, dragostea, vorbele bune, generozitatea, compasiunea, comunicarea, înțelegerea? Chiar de stăm pe la colțurile străzilor și le cerșim, tot nu mai avem parte de ele. Câtă dreptate avea Nicolae Iorga când afirma că „În această lume săracă și urâtă, toți cerșim câte ceva. Stăm la colțurile străzii cu sufletul făcut căuș și cerșim după puțină omenie, după puțină dragoste. Dar cel mai adesea sufletul se usucă sub privirile celor prea grăbiți și prea ocupați în mijlocul cărora ne ducem zilele. Pentru că… cel care nu va da, nu va primi niciodată.”

Nu avem nimic și ni se usucă sufletul pentru că nu știm să oferim. Suntem săraci, chiar dacă avem bani în buzunare. Ne dezumanizăm în proporții izbitoare, încât nici timpul nu mai are răbdare.

 

1 comentariu publicat

Comentariile sunt închise.