Mircea Eliade, despre „întristatul ceas social” pe care-l trăim

La 13 martie 1907, la București, se năștea Mircea Eliade, cel care avea să devină unul dintre cei mai importanţi gânditori ai secolului XX, istoric al religiilor, scriitor, filosof, profesor la Universitatea din Chicago, SUA (din 1957), cetățean american naturalizat (1966), autor a peste 30 de volume științifice, opere literare și eseuri traduse în peste 18 limbi, și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

În aceste zile, am recitit câte ceva din creația marelui filosof. Și anume volumul Arta de a muri, editat de Magda și Petru Ursachi în 1993, la Iași, care cuprinde o serie de texte scrise de scriitor de-a lungul vieții sale.

Mi-am dat seama că Eliade este mai actual ca oricând. Ideile expuse într-un articol din 1933 ilustrează întocmai societatea în care trăim astăzi, o societate în plin regres moral, lipsită de hrană spirituală, ciopârțită de ignoranță, decepții și frivolități.

Fără a comenta prea mult, postez câteva crâmpeie din acel articol. Textul vorbește de la sine.

… „Cred că timpurile pe care le trăim acum ne silesc să experimentăm un alt sentiment al tragismului existenței decât sentimentele clasice. Înainte de tragicul cosmic, de tragicul condiției noastre cosmice – rezultat din ignoranța cu care suntem blestemați să rămânem până la moarte, de limitarea puterilor și înțelegerii noastre, de lipsa oricărui criteriu absolut care ar putea justifica decisiv actele noastre – înainte de acest tragism, spun, experimentăm un sentiment tragic al vieții sociale. Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toții atâtea lașități și abdicări (un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă; refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate); ne vedem siliți în fiecare zi să asistăm la atâtea ticăloșii, la atâta suferință nedreaptă; înțelegem în fiecare zi că suntem neputincioși să alinam suferințele acestea, că orice am face suntem și rămânem neputincioși, încât ajungem fiecare să realizăm condiția tragică a existenței noastre sociale. Și, după cum, altă dată, rezistența în fața destinului tragic al omului (făptură sortită ignoranței, morții, limitării) implică resemnarea definitivă sau nădejdea infinită, astăzi suntem siliți să ne resemnăm sau să nădăjduim chiar împotriva nădejdii: dar atitudinile acestea nu le luăm față de condiția eternă, cosmică a omului, ci față de condiția lui temporală, istorică; față de întristatul ceas social care ne-a fost ursit să-l trăim.

Există astăzi în lume o suferință meschină, cotidiană, inferioară; o suferință biologică, nu una umană și spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toții nici nu ne ajută, cel puțin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Un Faust, un Sf. Augustin, un Pascal, un Karamazoff – nu mai sunt contemporanii noștri în spirit. Noi suntem ursiți să înțelegem neputința noastră umană, limita voinței noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi, auzind cum alții au miliarde, iar alții mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloșia sfârșiturilor, știind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o așteptare tristă pretutindeni în lume. O așteptare a întregii vieți colective neliniștită, chinuită. CE MIRACOL VA SPARGE ZIDUL DE NOROI CARE NE SUFOCA? Începi să disperi chiar la posibilitatea acestui miracol… Si iată de ce, în loc de a medita asupra condiției umane ca să întâlnești blestemata ei limitare – astăzi ajungi la aceeași înțelegere, observând pur și simplu viața socială din jurul tău. În loc de a relua, în spirit, gestul lui Prometeu – astăzi ti-e suficient să-ți păstrezi sensibilitatea și cinstea intactă, pentru a suferi tot atât de mult, tot atât de îndelung. Cazurile „clasice” ale tragismului astăzi se întâlnesc pe toate drumurile. Dar nu mărețe, nu eroice, ci pur si simplu meschine, mizere, romanești”.