Meseria de Dascăl, unica care se poate bucura de tinereţe fără bătrâneţe şi de viaţă fără de moarte

Fiind şi eu profesor, deseori îmi pun întrebarea: Ce înseamnă a fi un profesor bun? Când merg în satul natal Hagimus, acolo unde mi-am petrecut cei mai frumoşi ani de copilărie şi îmi amintesc ce învăţători aveam pe atunci, sufletul mi se umple de o pustietate enormă. Unicul lucru pe care-l pot spune este că astăzi, în zonele rurale ale acestui colț de Românie, botezat Republica Moldova, care se află în lipsă cvasitotală de hrană spirituală, care trece prin cea mai gravă formă de criză, nu economică, ci culturală, civilizaţională, comunicaţională, un profesor bun este o raritate, ba chiar un specimen pe cale de dispariţie. S-a volatilizat acea creaţie divină pentru care Şcoala era altarul în jurul căruia toţi se adunau pentru a primi binecuvântare în a păşi nu doar pe drumul Cărţii, dar şi pe cel al Vieţii. Unde mai găseşti astăzi în gimnaziul din sat un Petru Râmbu, care la orele de limbă şi literatură română te făcea să rămâi cu respiraţia întretăiată când recita din Eminescu, Blaga, Bacovia, Vieru? Unde mai poţi asculta o altă Doina Râmbu, şi ea profesoară de română, care, cu vocea ei blândă, inculca fiecărui învăţăcel dragostea faţă de limba mamei. O familie care s-a consacrat Şcolii din sat, care a luptat din totdeauna, şi în vremuri grele, şi în vremuri bune, pentru valorile naţionale şi pentru ideea românismului. O familie care şi azi, în pofida intemperiilor sorţii, mai face multe lucruri pentru vatra strămoşească, deşi unii consideră că nu face nimic. O familie de care se pare că au uitat toţi, şi discipolii, şi colegii de breaslă, şi Primăria din sat… Învăţători de o calitate impecabilă, care, în urma anumitor restructurări, nu au mai avut loc în instituţia căreia s-au dedat ani de-a rândul, astăzi activează în localităţile vecine, bunăoară în Bender, pustiitul oraş Tighina care şi azi mai păstrează urmele conflictului armat de pe Nistru. Oraş prin care trec de fiecare dată când merg în sat, fiind nevoit să stau ore întregi în aşa zisă „vamă”… Aşa trec „hotarele” unii dintre dascălii mei în fiecare zi, pentru a merge la serviciu şi a preda în limba română cu alfabet latin, în şcoala nr. 19, căci în celelalte şcoli mai stă portretul lui Lenin şi găseşti doar inscripţii în limba „moldovenească” cu alfabet chirilic, limba-mutant inventată de sovietici, pseudolimba care a fost impusă părinţilor noştri, adevărul ştiinţific fiind completamente denaturat.

La Chişinău, situaţia e cu totul alta. Aici cartea pare să fie pusă în capul mesei. Cartea, poate că da, dar nu şi onestitatea. Unele licee s-au transformat în maşini de făcut bani. Dacă faci meseria de profesor pentru bani, atunci eşti condamnat falimentului. Quo vadis, Republica Moldova? Chiar dacă trăim în secolul noilor tehnologii, unde aparent tehnica face miracole, mi-e teamă că ne apropiem de epoca analfabetismului. Există profesori buni, însă ei pleacă, exodul de creieri înregistrează cote maxime. Noi, moldovenii, foarte uşor ne resemnăm şi ne conducem de ideea fixă „capul plecat sabia nu-l taie”.

Tot ce este bun nu ia naştere prin nicio mutaţie genetică, dar se formează în timp, pe parcursul întregii vieţi. Aşa se formează şi un profesor. În anii mei de şcoală şi în modesta mea experienţă, am cunoscut destui profesori care cu toată certitudinea pot fi incluşi în comorile de aur ale Țării. Voi cita doar câteva nume: Doamna Zinaida Trinchineţ, prima mea învăţătoare; Doina Râmbu, Petru Râmbu, Olga Iepure, Ion Cărăuş, Ecaterina Arapan, regretata Parascovia Danilescu (în anii de şcoală); prof. univ. dr. Ana Guţu (actualmente colegă de breaslă și conducătorului tezei mele de doctor), conf. univ. dr. Zinaida Radu, conf. univ. dr. Zinovia Zubcu, Jana Ciobanu (acum în SUA), prof. univ. dr. hab. Petru Roşca, plecat în lumea celor drepți ş.a. (în anii de studenţie).

Nu pot să nu menţionez şi alte nume, care nu mi-au fost profesori, dar care îmi sunt colegi, prieteni şi pentru care ULIM, instituţia în care activează este a doua Casă şi care nu au căutat un trai mai bun, dar au rămas în țară, încercând să schimbe lucrurile aici, acasă. Este vorba de Natalia Nebunelea, Ludmila Hometkovski, Inga Stoianova, Elena Prus, Angela Savin, Dragoș Vicol, Ion Manoli, Valentina Ciumacenco, Andrei Colța, Iuliana Drăgălin, Andrei Bolfosu, Eleonora Mihăilă, Svetlana Saracuța, Alexandru Cauia ş.a.

Mamei mele Elena Rîbacov, la fel pedagog de vocaţie, şi acestor distinse personalităţi, le datorez ceea ce sunt astăzi. Numele lor vor rămâne scrise în cartea vieţii mele, iar chipurile lor vor fi mereu icoane ce deschid uşi şi ferestre, flori ce niciodată nu ofilesc, ramuri care mereu dau muguraşi, prieteni care au răspuns la orice întrebare, adevăraţii profesori care în primul rând te învaţă să înveţi, aşa cum spunea şi Nicolae Iorga „Şcoala cea mai bună e aceea în care înveţi înainte de toate a învăţa”.

Scumpă Mamă şi mult stimaţii mei Profesori,

Dragii mei Colegi,

E toamnă şi e ziua noastră profesională. Primiţi în dar cele mai frumoase urări de sănătate, însoţite de un buchet virtual din florile anotimpului. Bunul Dumnezeu să Vă aibă în pază şi să Vă lumineze calea vieţii aşa cum Dvs. luminaţi minţi şi suflete. Să aveţi parte de mulţi discipoli cu care să vă mândriţi! Deoarece succesul lor este succesul nostru comun!

Meseria de Dascăl, spre deosebire de alte meserii, se află cu o treaptă mai aproape de divinitate, este meseria ce se bucură de tinereţe fără bătrâneţe şi de viaţă fără de moarte.