Educatie

Mai vreau să fiu pedagog în Republica Moldova?

Recent, Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova a lansat campania „Vreau să fiu pedagog”, care se vrea a fi una de informare a tinerilor despre facilitățile pe care le pot avea dacă vor alege să muncească în domeniul învățământului. Această acțiune, ca și multe altele întreprinse de minister, se înscrie într-un context de profundă criză educațională. Sistemul de învățământ din RM atestă o penurie de peste 2000 de cadre didactice. Numărul candidaților la studii s-a redus drastic, iar prognozele sunt pur și simplu apocaliptice. Educația este în derivă, calitatea învățământului lasă de dorit, corupția, birocratizarea și politizarea excesivă distrug valori și idealuri și îi fugăresc la propriu pe cei mai buni Dascăli și cei mai talentați tineri. În câțiva ani, vor rămâne doar directorii în birourile lor și vor cumula toate funcțiile, însă nu vor mai avea PE CINE și CE să conducă, vor fi un fel de „сам себе начальник”. Directorul și băncile: așa va arăta în curând noua organigramă a școlii din RM.

Salut campania MECC de a încuraja tinerii și a le oferi sprijinul necesar, dar e cam târziu… Guvernul credea și încă mai crede că majorarea alocațiilor pentru proaspeții specialiști, absolvenți ai facultăților pedagogice, poate redresa situația?! Eu, în calitatea mea de pedagog, zic că NU! Oricât am încerca să machiem învățământul din RM, acesta este putred. Nedreptăți, abuzuri, erori și aberații – e tot ce a rămas din „calitatea” educației.

Acum un an, am abandonat mediul universitar. Recunosc că nu a fost ușor, pentru că, așa cum afirmă Doamna Monica Babuc, „pedagog este un fel de a fi, este ceea ce faci cu dăruire, cu pasiune, cu dragoste”. Dar țin să o contrazic pe doamna ministră, „a fi pedagog” este ȘI o profesie, poate cea mai nobilă dintre profesii, poate chiar unica „fără bătrânețe și fără de moarte”. Este ȘI vocație, altminteri se reconfirmă ideea că școala nu-și are rostul și profesorul se poate hrăni doar din propriul entuziasm. Orice s-ar spune, cadrele didactice merită cele mai mari lefuri.

După aproape 15 ani de activitate pedagogică, declar cu durere că nu mai vreau să fiu profesor în Republica Moldova! Iată și câteva argumente:

  • Sistemul actual, tipic comunist, este pentru șmecheri. Nicidecum pentru erudiți și pentru copii talentați!
  • Cei parveniți astăzi la putere, ajunși „oameni mari”, au uitat de unde au plecat și care a fost rolul școlii în formarea lor, devenind orbi și surzi la problemele cu care se confruntă societatea. Păcat de șefuleții legați de fotolii, care se arată convinși că lucrurile stau așa cum le dreg ei, dar, de fapt, își dau bine seama că Moldova a ales drumul spre… NICĂIERI.
  • Școlile plutesc non-stop pe un fluviu de documente grele și inutile, dar și de birocrație stufoasă, controale abuzive, consumatoare de energii, ceea ce, în opinia mea, este expresia unei erori de management.
  • Mulți directori de instituții și subdiviziuni își arogă drepturi de stăpâni absoluți peste angajați pentru a răsplăti cumva susținerea din partea lui X sau Y, deseori pe criterii politicii. Doamne ferește cineva să nu se supună! Cum să îndrăznească un profesor tânăr să comenteze spusele unui ȘEF? Cine nu e docil, este fie hărțuit, fie disponibilizat, fie apostrofat și tratat într-un hal fără de hal. Numirile în funcții se fac prin „ordine” și fără concursuri, cu încălcări grave ale Codului Educației și legislației muncii.
  • Republica Moldova s-a transformat în țara șefilor, țara celor care dau indicații și țara fricoșilor. Este o frică colectivă strigătoare la cer! Elevii se tem de profesori ca nu cumva să-i pice la examen sau să le pună note mici; profesorii se tem de directori ca nu cumva să primească mustrări aspre, să fie discreditați sau siliți să pună cererea pe masă; directorii se tem de alți șefi care i-au urcat pe tron pe criterii de interes, deoarece fără ei sunt nimeni; iar șefii… tremură și ei în fața celor „mai cu putere”. Masochismul în serviciu și servilismul orb reprezintă sursa „progresului” marca Republica Moldova.

Nu vrem să recunoaștem, dar învățământul în RM moare! Realitatea școlii se îneacă în exemple negative. Se duce pe apa sâmbetei efortul uriaș al Dascălilor de vocație, al managerilor de excepție care luptă cu morile de vânt, încercând să aducă puțină lumină și aer respirabil în nobila misiune de formare a tinerilor.

O bună parte din școlile rămase se vor închide de la sine și vor colapsa din punct de vedere managerial, economic, dar mai ales din punct de vedere al potențialului uman. Și doar câteva se vor menține pe linia de plutire. Tinerii nici măcar nu așteaptă să se înscrie la facultate, aleg să abandoneze cuibul părintesc chiar în anii de liceu. Exodul de creieri nu mai poate fi oprit. Puținii specialiști, care aleg să îmbrățișeze meseria de Dascăl se văd obligați să plece și ei, din cauza presiunilor, nedreptății, haosului interminabil și a salariilor derizorii.

În asemenea condiții mă întreb cine își mai dorește să fie pedagog în Republica Moldova?

Nu vreau să fiu rău, dar ceea ce se întâmplă astăzi, după mine, este la un pas de colaps total. Ministerul nu mai poate oferi facilități decât celor slabi pregătiți și celor care, pentru moment, nu au unde pleca. Doar aceștia mai pot accepta, temporar, să stea sub imperativul și rutina programelor hipersofisticate și a planurilor-cadru defectuoase, mulțumindu-se cu niște diplome aruncate ici colo, concerte și buchete de flori, de altfel decontate din lefurile lor. Se ivește și altă întrebare: Guvernul crede că cei cu experiență care se sting dăruindu-se unui sistem cancerigen o duc mai bine decât începătorii? Câți dintre cei experimentați duc un trai decent și sunt apreciați la justa valoare?

Adevărații intelectuali se împiedică de povârnișul plin de sacrificii ca până la urmă să plece, refuzând să facă parte dintr-un mediu care, erodându-se continuu, îi distruge și pe ei. Tinerii potențați nu-și doresc să se angajeze într-o luptă golită de sens, fără sorți de izbândă, fără bucuria unui rost autentic.

Un comentariu

  • Tatiana Pascaru

    Eu, Dle Râbacov, doresc să mai fiu pedagog în Republica Moldova, deoarece îmi pasă de viitorul acestui neam, deoarece iubesc copiii și profesia. Niciodată nu e târziu să schimbăm lucrurile spre bine. Dacă nu vom lumina noi, profesorii de azi, ziua de mâine cu optimismul temerar, atunci cine? Gândurile se materializează, deci să gândim pozitiv și prolific. Să excelăm în toate, pentru a fi exemple demne de urmat.
    Sunt sigură că lucrurile pot fi schimbate, se vor schimba și tinerii vor merge la facultăți pedagogice.
    Cu gând optimist, Tatiana Pascaru