Press "Enter" to skip to content

Limba moldovenească, o invenţie pseudoştiinţifică cu scop politic

Au trecut 20 de ani de la declararea independenței Republicii Moldova și 22 de ani de la adoptarea limbii de stat. Pe lângă alte sute de probleme la care cu greu facem față, nu am reușit să soluționăm nici unele probleme de ordin lingvistic. Am dat vina pe comuniști, dar din păcate și astăzi, la aproape 3 ani după venirea liberal-democraților la putere, limba „moldovenească” continuă să rămână denumirea pentru limba de stat a Republicii Moldova.

E strigător la cer că încă nu știm ce limbă vorbim și de unde venim. Societatea este scindată în două: o parte care întruchipează homo sovieticus, pentru care nu contează ce limbă vorbește dar ce pune pe limbă (perlă lansată de agrarieni) și care mai speră la pâine de 16 copeici și alta care tinde spre homo europaeus, fiind mereu criticată de nostalgicii sovietici. De multe ori și mie mi s-a incriminat că nu păstrez tradițiile și culturile „strămoșilor” și că-i urmez pe cei care au distrus tot ce-a fost bun. Ce-aș putea să le răspund dacă le incriminez același lucru. Diferența este că strămoșii mei și ai familiei mele nu sunt sovieticii, ci geto-dacii. Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost rus de naționalitate, dar de la el am învățat scrisul latin, cu mult înainte ca în școală să se producă trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Poate că limba rusă îi era mai aproape inimii, fiind nativ, dar citea fără probleme în limba română și foarte rar vorbea rusește în familie. Sunt sigur că și alte persoane, de alte naționalități, stabiliți pe aceste meleaguri mioritice, au îndrăgit, la fel ca și tatăl meu, limba lui Eminescu.

Concepția că limba moldovenească poate fi considerată ca limbă de sine stătătoare este puternic contestată atât în sfera politică, cât și în sfera științifică. Unii politicieni (susținuți și de anumiți sociologi, filologi sau istorici) susțin că o limbă „abstand”1 (istorică) sau „ausbau”2 (codificată de o academie), poate avea glotonime /lingvonime diferite de la un stat la altul pentru a atesta astfel o identitate națională aparte în fiecare stat. Personal consider limba moldovenească o limbă-mutant și împărtășesc ideea intelectualilor care o califică drept o invenție pseudoștiințifică făcută la comandă politică, care nici azi nu poate fi eradicată.

Mă doare că nu vrem să recunoaștem cu toții că suntem români și vorbim limba română. Mă doare că mai întâlnesc și azi rusofoni stabiliți de ani de zile în R. Moldova care, în loc să le fie rușine că nu cunosc nicio iotă în limba de stat, au tupeul să mai riposteze vorbitorilor de română „говорите на нормальном языке”. Să fie oare limba rusă unica limbă „normală”? Oare mai este un asemenea fenomen în vreuna din fostele republici ex-sovietice? Mă întreb de ce eu mă pot mândri că nu am bariere de comunicare în limba rusă și că o vorbesc destul de bine. De ce noi, românii din Basarabia, sau moldovenii, după cum le place tuturor (ținând cont de spațiul geografic), trecem cu ușurință la limba rusă atunci când la magazin, la farmacie sau în stradă suntem întrebați în limba rusă? Chiar nu ne-am simți mai bine dacă limba română ar fi la ea acasă și ar fi respectată de minoritățile naționale? Oare nu e normal și nu e logic ca persoanele care nu cunosc limba de stat să nu aibă dreptul la angajarea în câmpul muncii?

R. Moldova e țara paradoxurilor, oricine are dreptul la orice, numai nu băștinașii. Moldovenii, în pofida faptului că sunt foarte muncitori și ospitalieri, nu au nici posturi de conducere bine plătite, nici limbă,nici istorie căci li s-a tot cultivat valori false, iar unii nu au nici loc în cimitire, fiind înmormântați la marginea gardurilor sau între ruși, bulgari, evrei etc.

Știu că unii din cei care vor citi aceste rânduri mă vor acuza de naționalism, după cum și este de așteptat. Dar chiar dacă „sufăr” de naționalism, atunci de unul patriotic, sănătos, care promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare. Să se simtă frustrați cei care au fost primiți cu brațele deschise de basarabeni, iar drept răsplată le poartă pică, dând dovadă de un naționalism șovin/xenofob, opunându-se astfel nu minorităților, ci majorității. Iar majoritatea? Nu știu dacă poartă vreo vină… Mai degrabă sunt victime ale ideologiei sovietice care le-a fost inculcată până în măduva oaselor. E dureros faptul că în plină democrație, în R. Moldova dacă te declari a fi român înseamnă că ești naționalist. Nu în zadar din exterior suntem priviți sceptic, pentru că totul pornește de la limbă și istorie… iar nouă întotdeauna ne-au băgat în cap un pseudoadevăr de care ne tot ținem, mergem înainte cu ochii închiși și nicidecum nu vrem să-i deschidem. Continuăm să căutăm dovezi, argumente. Ce argumente să mai căutăm dacă demult marii cărturari ai neamului au spus adevărul, spre ex. în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) Dimitrie Cantemir afirma că moldovenii vorbesc aceeași limbă cu valahii și transilvănenii. Nouă totuși ne este mai aproape limba promovată de Vasile Stati în Dicționarul moldovenesc-românesc. Degeaba ne mai mirăm de ce suntem bătuți de soartă. Probabil vor mai trece ani până când apa dintre cele două maluri ale Prutului va ieși din ștreang: „Maluri de Prut, apă-n ștreang”, așa cântau marii patrioți ai neamului Doina și Ion Aldea Teodorovici. Astăzi, chiar dacă sârma ghimpată a fost scoasă, apa oricum e în ștreang, limba română trăiește doar pe un mal al Prutului, iar de partea cealaltă a malului a suportat un transplant și se pare că a căpătat o boala incurabilă, cea a ignoranței crase și a prostiei.

Pentru a şti cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm şi pentru a fi o naţiune puternică trebuie să ne cunoaştem limba, istoria, înaintaşii, pe cei care au creat și au luptat pentru această ţară pe nume Republica Moldova, care este un copil al României.

Sper ca într-o bună zi în art. 13 din Constituția RM să pot citi cu mândrie „limba de stat a Republicii Moldova este limba română”.

 

1 O varietate de limbă este numită abstand față de altă limbă, dacă acestea sunt atât de diferite una de alta, încât niciuna nu poate fi considerată dialectul celeilalte. Acest criteriu se referă la proprietățile structurale obiectiv stabilite ale limbilor. Paradigma însăși nu specifică cum se măsoară obiectiv „distanța”. Un criteriu des folosit, dar controversat, este înțelegerea reciprocă. Un exemplu tipic de limbă Abstand este limba bască față de spaniolă.

2 O varietate este numită limbă ausbau dacă este folosită în mod autonom față de alte limbi. Tipic pentru aceasta este faptul că are formă standardizată independentă de limbile standard învecinate. Aceasta implică de obicei predarea ei în școli și folosirea ca limbă scrisă în domenii foarte variate, inclusiv ca limbă națională oficială. Dimpotrivă, tipic pentru varietățile care nu sunt limbi ausbau este faptul că sunt folosite numai în cercuri private.