Jurnalul unei zile pandemice

6.00. Sunt deja treaz, mă zvârcolesc de vreo 10 minute. Încerc să adorm din nou, dar nu-mi reușește. Arunc privirea pe geam. Habar n-am câte grade or fi afară, dar se aude un strigăt de rece. Bate vântul, răsucindu-se supărat de parcă ar fi o ființă vie și și-ar exprima durerea. Deschid Facebook-ul să văd ce se mai întâmplă în lume și ce au mai postat prietenii. Primul lucru care îmi apare în feed este o știre publicată pe Cotidianul.md cu titlul COVID-19: Moldova, pe locul 2 la infectări în Europa în ultimele 24 de ore. Mai rău e doar în Belarus. Timpul nu doar a încremenit, ci pare suspendat.

7.00. În camera vecină sună alarma. S-a făcut ora ca mama să-și ia pastila de dimineață. Merg la ea să văd cum se simte, să bem ceaiul împreună și să mai vorbim. Afară e trist. Azi nu vom avea parte de soare. Nici măcar de unul cu dinți.

9.00. Intru în online. Începe munca care, preț de două luni, s-a transformat într-un non-stop chinuitor. Workaholic fiind, niciodată nu m-am gândit că aș putea spune asta. Dacă nu aș avea un calendar și o agendă cu lista activităților pe care trebuie să le fac zilnic, probabil aș pierde noțiunea de timp. Noțiunile de odihnă, pauză, zi și noapte le-am pierdut deja. Duminica nu mai e diferită de luni, iar întreaga săptămână e un fel de du-te vino între dormitor și bucătărie, ambele transformate în birouri.

10.00. Mă impun să lucrez. Îmi este nespus de greu să mă concentrez. Mă simt obosit. O oboseală chinuitoare care doare și care nu vrea să plece. Scriu textul unei știri. Primesc o notificare nouă pe rețele sociale: încă două decese provocate de coronavirus, iar bilanțul deceselor a ajuns la 276. Mă uit pe fereastră. Vântul bate și mai puternic. Simt o răceală arctică în mine și un dor usturător de bucuriile normale de cândva.

11.00. Organizez un curs de cultivare a limbii române și găzduiesc sesiunile online pe Webex. Profesoara analizează o serie de materiale scrise de diverși autori. Nu pot să nu scrutez și eu textele. O fac din curiozitate, dar și dintr-o deprindere generată de cei 15 ani de experiență pedagogică. Oftez adânc. Doamne, cât de necăjită este limba română din Basarabia! Și cât de oropsiți suntem noi, toți cei care respirăm pe acest petic de pământ dintre Nistru și Prut!

13.00. Continuă cursul de română. Am niște urgențe legate de serviciu. Nimic deranjant, sunt obișnuit cu multitasking-ul. Stau cu lista de sarcini în față ca să nu-mi scape ceva. În camera de alături mama a conectat televizorul. Știre de ultimă oră: copilul de 6 ani dispărut la Hâncești acum două zile a fost găsit mort în toaleta din curtea casei. Ce tragedie! Cerul s-a întunecat. Plouă. Am privirea țintită în laptop, dar nu pot să gândesc limpede.

14.00. Sesiunea online se încheie, însă mai am multe de făcut. A trecut și ora prânzului. N-am pus nimic în gură. Nu mi-e foame. Sunt certat cu stomacul. Sunt certat cu întreaga omenire. Mă îngrozește ceea ce se întâmplă acum în țară și în lume. Mă sperie nepăsarea și nedreptatea, războiul dintre oameni, proletariatul care muncește pentru nimic și boierimea care fură și-și bate joc de cei flămânzi. Mă sperie mai mult decât pandemia. Dincolo de geam plouă torențial. Pământul e negru și roagă Cerul să-l spele de păcate.

18.00. Ziua de muncă ia sfârșit, iar eu încă nu mă dezlipesc de monitor. Mi-e teamă să deschid internetul. M-am săturat de cifre. Las totul baltă și mă echipez pentru că trebuie să ies. Plouă pe ritmuri bacoviene. E o atmosferă de plumb.

19.00. Îmi plimb gândurile prin ploaie, singur ca o frunză, cu sufletul ud.

20.00. Intru în casă, atent, de parcă aș fi un hoț și mi-ar fi frică ca nu cumva să-mi rămână amprentele pe mânerul ușii. Mă închid în baie și încep dezinfectarea. Uneori, nu îndrăznesc nici să vorbesc cu mama până nu mă spăl, nu-mi scot masca și nu arunc hainele într-un loc mai puțin umblat. Mă tem să n-o fac să sufere și mai tare. Acum sunt mai „proaspăt” și poate îmi reușește să-mi ascund frământările și multele semne de întrebare.

22.00. Stau la taifas cu mama, mai schimb niște vorbe cu prietenii pe Messenger. Aud frigul cum se furișează pe lângă ferestre. E un frig neputincios de final de primăvară ce se manifestă ca eșec sisific al ființei umane nimerite într-o gaură neagră existențială.

00.00. E beznă și continuă să toarne cu găleata. O uriașă umbră s-a așternut peste planetă, umbră densă, greu de rupt, greu de înfrânt. Noaptea ascunde și ocultează totul. Iar mâine, vor ieși din nou la rampă suflete rănite, conștiințe distruse, idioți utili, criminali, trădători, denunțători abjecți, transmițători de virusuri, precum și căutători de adevăr.

 

P.S. Uneori, simt atât de multă singurătate și străinătate în jur încât nu știu ce să fac. În asemenea momente, mă refugiez în scris și „reînvii” prin puterea cuvintelor. Acest jurnal al zilei de joi, 28 mai 2020, a fost clipa de refugiu la miez de noapte.

Ghenadie Râbacov

„Educația zidește punți ce unesc trecutul cu prezentul și prezentul cu viitorul”.

You may also like...

2 Responses

  1. Ion spune:

    Ai descris atît de minuțios tocmai am și vizualizat o zi pandemică din viața ta ))))

    • Ghenadie Rabacov spune:

      Păi dacă nu ar fi plouat toată ziua, poate nu ar fi fost atât de minuțios 🙂