Iernile copilăriei mele

E noapte de iarnă. Acel moment când oamenii, de la mic la mare, se opresc din alergarea zbuciumată din timpul zilei. Stratul gros de întuneric acoperă fața încrețită a planetei, conferindu-i un calm plăcut, dar totuși zgomotos. Mașinile încă fug grăbite pe bulevarde. Străduțele, străjuite de copaci falnici, și casele înconjurate de garduri mult prea înalte, sunt mai triste. Și doar din când în când câte un suflet se încumetă să iasă la plimbare, bucurându-se de pustietate ca de un spectacol. Un spectacol ce ascunde nebunia cotidiană. La ceas târziu, rutina obositoare pare atât de departe și de uitată.

E frig. În sfârșit zâna iarnă ne bucură cu ger. Nu pot să nu ies afară și să nu-mi încânt sufletul sub ninsorica care începe să cadă agale. Deși nu seamănă deloc cu ninsoarea de pe vremurile copilăriei mele, atmosfera de afară e un deliciu pentru ochi. Mintea-mi zboară în satul de baștină, la casa bunicii, atât de caldă și neîncăpătoare cândva și atât de rece și singuratică astăzi. La hârjoneala prin nămeții de zăpadă cu fratele și prietenii din vecinătate, la sania de care nu mă despărțeam și la chiotele de bucurie pe care le scoteam ori de câte ori ieșeam la joacă. Ce frumos se mai auzea scârțâitul pufos de nea sub cizmulițele noastre și ce frumos mai sclipea pământul în razele soarelui cu dinți de parcă Dumnezeu ar fi presărat diamante pe toată întinderea albă a satului! Și cât de fericiți mai eram când ne întorceam acasă flămânzi, cu picioarele înghețate, cu obrajii roșii și săream pe sobă, povestindu-le părinților și buneilor peripețiile de pe deal, locul nostru preferat pentru zbenguială și săniuș. Parcă-l văd și pe motanul roșcat, care uneori mai lipsea de acasă, iar noi ne făceam griji și porneam în căutarea lui și mare ne era mirarea când îl găseam mieunând într-un troian de omăt. Îmi apar în minte și vorbele lui Creangă: „Aşa eram eu la vârsta aceea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul”.

Am devenit adulți și, astăzi, la începutul unei nopți degerate, mă întreb dacă mai avem timp să simțim libertatea și să ne bucurăm de lucrurile mici sau stăm închiși în colivia vieții monotone, lipsite de culoare?! Am cam uitat să trăim, în goana după bogățiile sărace ale unei lumi palide. Mă apucă un dor nebun de frumusețe. Spun „stop” și ascult liniștea. Din păcate, e o liniște aparentă.

E noapte de iarnă. Mâine e o nouă zi, un nou răsărit de soare pe care nu l-am văzut și nu l-am admirat demult. Pentru că suntem grăbiți și alergăm mereu după un „ceva”. Alergăm, ne împiedicăm, ne ridicăm și iar alergăm. Ne zbatem pentru a prinde vântul în pumni…

Ghenadie Râbacov

„Educația zidește punți ce unesc trecutul cu prezentul și prezentul cu viitorul”.

You may also like...