vineri, noiembrie 8

Ieri-ul, azi-ul și mâine-le sistemului educațional din Republica Moldova

Instituțiile de învățământ din muribunda Republică Moldova pustiesc pe an ce trece. În această vară, în universitățile de stat, aprox. 1000 de locuri cu finanțare bugetară nu au fost acoperite. În universitățile private situația e și mai gravă și, cu siguranța, majoritatea dintre ele, mai devreme sau mai târziu, vor dispărea.

Exodul tinerilor, dar și cel al forței de muncă, nu mai poate fi oprit prin nicio metodă. Cei care au atins o vârstă onorabilă regretă că nu au plecat din RM când erau mai tineri. Cei de vârstă medie caută mijloace să fugă cât încă nu este târziu. Copiii abia așteaptă să-și revadă părinții și numără zilele până când vor absolvi liceul, iar absolvenții de licee demult stau cu bagajele făcute, gata să părăsească pentru totdeauna pseudo-statul care le-a răpit copilăria. Aceștia vor studia în UE sau SUA. Acolo își vor făuri cariere de succes și vor munci pentru alt stat, acolo vor fonda familii și vor naște copii. Moldova se va transforma într-o Sahară autohtonă uitată de lume și de civilizație.

În 2019, instituțiile se fugăresc după fiecare elev. Șansele de a câștiga o bursă sau de a pleca la studii peste hotare sunt enorme, chiar dacă nu ești unul dintre cei mai buni. Îmi amintesc cât de greu am obținut eu bursa Guvernului Franței, în 2005, pentru un stagiu la Institutul de Traducători, Interpreți și Relații Internaționale din Strasbourg. Îmi amintesc de anul 1998, când tremuram pe sub ușile universităților din Chișinău și așteptam ore întregi ca să pot obține o informație de la reprezentanții facultăților de limbi străine din comisiile de admitere. Concursul era mare. Se susțineau examene, în scris și oral. A fost o vară infernală. Am susținut examene la mai multe instituții și facultăți. Puțin conta că aveam media 10 în atestatul de 11 clase. Unii m-au respins, alții fie mi-au secretizat, fie mi-au furat notele. La una dintre universități, m-am pomenit chiar cu nota 5 la limba franceză, pe care o îndrăgesc din clasele primare și la care am fost le meilleur în raionul Căușeni. Atunci am înțeles că succesele și cunoștințele nu de fiecare îți deschid calea spre ascensiune.

Până la urmă am izbutit! Și astăzi mă închin în fața universităților care mi-au închis ușa și m-au trimis în altă parte. Nu am achitat pentru cei cinci ani de studii. Nu am știut ce înseamnă să dai șpagă, să cumperi note și nici cum e să absentezi de la ore. Am susținut și BAC-ul. La Chișinău. Cu forțele proprii. Cu contestări, nervi și trântiri de uși. Am susținut într-un liceu care-mi era străin. Așa se practica atunci. Fără supraveghere video, fără detectoare. În ziua examenelor, în curtea liceului se vindeau, cu 10 dolari, teste completate /rezolvate pentru fiecare variantă. Mi s-a propus și mie. Păcat că în acea vreme nu aveam smartphone să pot înregistra. În sălile arhipline eram eu și încă o colegă, în rest – elevi de la alte licee, care aveau buzunarele bucșite cu fițuici și teste gata rezolvate. Am fost și martor al unor scene mai deocheate: elevi copiind din cartea de muzică la examenul de matematică, nume necunoscute figurând pe listă la examene la care nici măcar nu fuseseră prezenți și multe alte bazaconii.

Nu am intrat la Harvard, nici la Oxford sau Cambridge. Harvardul meu a fost și este Mama mea, care s-a născut în vremurile sovietice, a suportat nedreptatea, rusificarea și a luptat cu spălații pe creier atunci când, pe ascuns și cu mare risc, le cultiva copilașilor de la grădinița din Tighina dragostea față de limba română, alfabetul latin și tot ce este românesc. Harvardul meu a fost bunica mea, născută în timpul României Mari, în 1924, trecută prin foc și sabie, unicul membru al familiei care a supraviețuit în urma războiului și foametei organizate. Nu a avut și nu și-a dorit bogății, nu s-a plâns niciodată pe soarta grea, a învins orice lovitură cu demnitate și curaj. Aceste două scumpe ființe au investit în mine tot ce au avut mai de preț. Tata, din păcate, a părăsit prea devreme această lume. Harvardul meu au fost Dascălii de excepție care au contribuit la formarea mea ca personalitate și specialist în limbi străine, didactică și traductologie.

Nu am intrat la Harvard. Nici măcar prin minte nu mi-a trecut o asemenea posibilitate. Nu pot înțelege tinerii de azi, care au totul pe tavă, dar scâncesc că e greu să faci studii, că curriculum este complicat, că li se cere mult etc. etc. Știți ce înseamnă să treci prin greutăți, dar să le înfrunți pentru că vrei să faci carte? Își mai amintește cineva de explozia informațională din anii ‘90 ai secolului trecut, care s-a produs imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice? Dacă nu, vă zic eu, tânărul care a trecut prin acele momente de dorință nebună de a citi literatură adevărată, așteptând zile și chiar săptămâni pentru ca unii colegi să termine de citit și să-mi transmită cartea pe care o „înghițeam” într-o noapte. Cărțile românești se găseau într-un singur exemplar pentru o școală întreagă sau chiar pentru o localitate. Cred că astăzi pare o nebunie când mărturisesc cuiva că eram cu adevărat fericit când parcurgeam cuvânt cu cuvânt paginile cărților preferate. Uitam și de joaca în curtea casei și de hârjoneala cu semenii. Dialogul, prietenia cu personajele romanelor și recitarea versurilor din minunata poezie românească reprezentau Facebook-ul meu din acea vreme. Erau momente de criză. Altfel de criză, nu doar cea prin care trecem în prezent. O carte românească bună îmi oferea un subiect de discuție cu prietenii și colegii de școală și mă făcea să uit de frig, de întreruperile programate ale energiei electrice în orele de seară, de cozile infernale de la alimentară, de conflictul armat de pe Nistru al cărui martor ocular am fost, de frica mamei care le cultiva micuților de la grădiniță din Tighina dragostea față de limba română și alfabetul latin, de multe altele. Astăzi, Cartea este pe masa fiecăruia, iar dorința moldoveanului de a o deschide este o adevărată tortură. Dacă pentru occidentali lectura constituie colacul de salvare, pentru moldoveni acest deliciu este un calvar.

Nu am intrat la Harvard. Am absolvit o universitate din Republica Moldova. Am îmbrățișat și meseria de pedagog, fiindcă am simțit că sunt făcut pentru asta. Nu sunt cel mai bun profesor, dar nici cel mai rău. După 15 de ani de experiență didactico-științifică, am conștiința curată. Oriunde am muncit, indiferent de funcția ocupată și de criticile aduse, de antipatia sau simpatia cuiva, indiferent de greșelile comise, mi-am onorat obligațiunile cu acuratețe și mult suflet. Am dat dovadă de inițiativă, am fost complet responsabil pentru fiecare acțiune și consider că am fost și un aducător de rezultate. În 2018, am pus punct carierei universitare și am ales să fac altceva. Am plecat cu capul sus, fără mustrări de conștiință, lăsând în urmă amintirile, dar și produsul muncii și creației mele, la fel cum a făcut-o și conducătorul meu de doctorat. Am plecat pentru că nu am dorit să fac parte dintr-un mediu care, erodându-se continuu, te distruge și pe tine. N-am mai vrut să mă angajez într-o luptă golită de sens, fără sorți de izbândă, fără bucuria unui rost autentic.

Sunt sigur că încă foarte mulți vor abandona sistemul. Puținii Dascăli de vocație se văd obligați să plece. Din cauza presiunilor, nedreptății, haosului interminabil și a salariilor derizorii. Adevărații oameni ai Școlii nu mai vor să urce povârnișul sacrificial pentru un sistem ce-i consideră intruși.

Laude, promisiuni, speranțe…  Mai crede cineva în ele? Eu, un tânăr care deseori se simte inutil pentru/într-o societate cum este cea din RM, nu mai cred. Aș vrea să cred, dar… prea sumbru este viitorul educației pe acest petic de pământ.

Ieri-ul nu a fost deloc ușor. Azi-ul e foarte controversat și tulbure, iar mâine-le e și mai incert și cvasi-inexistent.