Hai să ne adunăm la vatra părintească!…

Vatra părintească – întruchiparea sacralității, locul cel mai drag unde sufletul își găsește tihna, alinarea, bucuria.

Casa părinților unde inima se află la ea acasă…

Parcă mai ieri aveam cinci anișori și alergam cu alți copii din casele vecine pe drumurile satului natal ce poartă numele de Hagimus. Un sat pe care puțină lume îl cunoaște, dar care în acele vremuri părea atât de frumos, atât de fericit și atât de dornic de viață…

S-au scurs ani… Astăzi satul în care mi-am petrecut cei mai sublimi ani din viață nu mai e cel de altădată. Astăzi satul se împarte în bogați și săraci, oamenii nu mai poartă averea în suflet, nu le mai pasă ce face vecinul, ba chiar strigător la cer(!) multor nu le mai pasă nici cum o mai duce fratele, mama, tata, buneii… De ce oare?

Dacă mergi de-a lungul satului vei vedea case ce seamănă a castele. Castele în care nimeni nu locuiește, ai casei fiind plecați prin Italia, Portugalia, Spania, Rusia… Plecați atât de „departe” încât nu pot veni nici să-i petreacă în ultimul drum pe proprii părinți sau bunei, crezând că dacă au dat bani pentru înmormântare gata și-au făcut datoria! Alături vezi case care se risipesc dar care încă mai dau semn de viață și la poarta cărora deseori iese câte un bătrânel sau o bătrânică cu speranța că poate cineva drag îi va vizita. Oare să fi uitat neamul românesc de acel dor care te cheamă mereu la baștină?

Știu care ar fi explicația: viața a devenit grea și acasă nu ne mai putem câștiga pânea cea de toate zilele, că avem copii și trebuie să le asigurăm un trai decent… copii care rămân pe seama buneilor, dar uneori și în grija străinilor… copii pe care îi lăsăm atunci când abia încep să rostească cuvântul „mamă” și pe care îi revedem când absolvesc facultatea!

Ce se intâmplă? O fi având și aceasta o explicație, și poate chiar una convingătoare.

Trăim greu, asa e! Atunci cum se explică faptul că pe străzile țării circulă cele mai luxoase automobile, că mesele „se prăbușesc” de bucate la nunțile moldovenești pentru care mulți împumută o groază de bani iar după nuntă pleacă peste hotare să muncească ani în șir pentru a întoarce datoriile. Pleacă ca la doar câțiva ani de căsnicie virtuală să divorțeze. În schimb o spun cu mândrie: „Nuntă ca a noastră n-a făcut nimeni…” No comment! Cum se explică că moldovanul mai bine nu-și ia de mâncare dar cumpără haine și încălțăminte cât mai scumpe… Totuși o teorie a moldovenismului există!

Atât cât suntem tineri ne pare că suntem nemuritori. Deseori spunem: Vom merge la părinți, vom face… vom… vom… acum nu avem timp. Și când oare vom avea timp? Când cei dragi nu vor mai fi alături?

Începem să uităm de părinți, de rude, de țară, de casă și noi vrem ca moldovenii să-și cunoască istoria și limba…

La dreapa și la stânga dăm vina pe criza economică dar nu ne dăm seama că trăim într-o criză mult mai profundă și distrugătoare. Nu cea economică, dar cea a identității, a comunicării între oameni, a culturii, a civilizației.

Recent am descoperit pe un unul din site-urile de socializare un material video cu secvențe din satul natal pe fundalul unei piese de suflet, de neam, de deșteptare națională, care te pătrunde până în măduva oaselor. Îl postez aici.

Emisiunea „Asfalt de Moldova” Peisajele pitoreşti din Hagimus (Jurnal TV), în care vorbește și profesorul meu de limbă și literatură română dl Petru Râmbu, care merită tot respectul și admirația:

Da, satul Hagimus rămâne și astăzi un adevărat colțișor de rai, cu peisaje pitorești minunate. Iar „pierderea” sufletului nu e ceva caracteristic pentru locuitorii acestui sat, ci pentru mulți moldoveni plecați în străinătate, în căutarea unei vieți mai bune. Republica Moldova devine țara copiilor abandonați, a părinților înstrăinați, a bătrânilor suferinzi, țara în lipsă cvasitotală de hrană sufletească.

You may also like...