Hagimus, un sat al dorului și al rezistenței

Acest text a fost publicat în revista NATURA, nr. 388 din august 2024 și pe site-ul https://www.natura.md.

Există locuri binecuvântate de însuși Dumnezeu, locuri unde te întorci de fiecare dată cu mult drag pentru a-ți (re)găsi pacea interioară și pentru a te redescoperi ca om. Aceste locuri se numesc Acasă. Cât de dulce este acest cuvânt cu o încărcătură semantică deosebită. Acasă e acolo unde cineva te așteaptă, este locul unde te-ai născut și unde ai crescut, este pragul casei părintești și cărăruia copilăriei, din ce în ce mai puțin bătătorită, este orice adiere de vânt și orice foșnet de frunze ale copacilor din care bunica strângea cândva roada.

Sunt zile în care vrei să fugi de Chișinăul mult prea agitat, să deconectezi telefonul mobil, să uiți că există internet și să evadezi la țară, în sătucul de baștină unde aerul este altul, unde soarele nu frige, ci răsfață, unde pământul are alt miros și unde copilăria îți reintră în vene.

Un colț de rai dintre Prut și Nistru

M-am născut în capitală, dar am copilărit și prins aripi în Hagimus, un sat de pe meleagurile Căușenilor. Această localitate cu profunde valori românești, dar cu nume străin de sorginte turcică, este mărturia vie a luptei de milenii a românilor basarabeni cu toți cei ce au râvnit și cotropit în nenumărate rânduri colțul de rai dintre Prut și Nistru. Istoria satului este una tumultuoasă. Prima sa atestare documentară datează din 1656, odată cu stabilirea tătarilor în zona Bugeacului, însă anul de întemeiere oficială este considerat 1725, când turcii au năvălit peste aceste ținuturi.

Reîntregirea națiunii, salvarea noastră

Cine ar putea să cunoască mai bine gustul dorului pentru tot ce e românesc dacă nu hagimusenenii, cei care au fost victime ale terorii comuniste? Primele și adevăratele lecții de istorie le-am învățat în sat, de la bunica. „La Români, era ordine!” – asta auzeam mereu de la ea. Pentru bunica, celebra zicere a moldovenilor „Înainte era mai bine” se asocia cu România interbelică, iar apărarea și salvarea veneau doar de peste Prut. Fratele bunicii, Nicolae, și-a exercitat serviciul militar la București, în perioada României Mari. Visul lui era să se facă militar, să lupte pentru idealurile românești, dar și să-și construiască o familie sănătoasă în dreapta Prutului. Dar n-a fost să fie. În vara lui 1940 Basarabia şi Bucovina de Nord cădeau în mâinile rușilor, iar soarta a sute de mii de români avea să se schimbe pentru totdeauna. Exact în acea perioadă, badea Nicolae, așa cum îl numea bunica, a îndrăznit să treacă Prutul, în speranța că va reveni, în scurt timp, la București. Prea mare era dorul de părinți și frați. În dor și chinuri și-a găsit sfârșitul. A fost împușcat și torturat fără milă de ruși pentru simplul motiv că se autoidentifica român și dorea să plece de acasă pentru a reveni într-un stat care, în urma ticălosului Pact Hitler-Stalin, „nu mai era al lui”. Acasă devenise un teritoriu ocupat de sovietici în care se impunea forțat regimul comunist cu toate atrocitățile lui. Țăranii înstăriți, bunii gospodari, intelectualii cu viziuni democratice au fost transformați, peste noapte, din oameni respectabili în cei mai mari dușmani ai poporului. Dintr-o numeroasă și frumoasă familie de șapte membri, doar bunica Efrosinia a supraviețuit și a trăit până la 92 de ani. Ceilalți au murit în război sau pe vremea foametei organizate, sub ochii ei. Deși nu era în stare de nimic, abia ținându-și sufletul cu mâncare făcută din lobodă, coajă de stejar ș.a., trebuia să găsească puteri pentru a le săpa singură groapa și a-i înmormânta cu rugăciuni rostite tot de ea, în taină. Acesta a fost criminalul sistem sovietic care a luat copii de la sânul mamelor, a omorât persoane nevinovate, a distrus destine, a pus hotare între frați, a nimicit intelectualitatea și a sădit prostia, teama și gândirea antiromâneasca de care nu putem scăpa nici azi.

A fost război, ecoul lui și-acum mai este viu…

Cine ar putea să știe mai bine cum e să lupți zi de zi pentru Țară, Neam, Limbă, integritate și verticalitate națională dacă nu locuitorii satului Hagimus, cei care se află în centrul provocărilor separatiste din Transnistria, cei care mereu s-au opus rusificării din zonă, cei care au avut mult de suferit în urma conflictului armat de pe Nistru în anul de restriște 1992?! Vara acelui an este încă o pagină neagră din istoria Basarabiei mult prea chinuite. O vară fierbinte, pe care nu o voi uita niciodată, fiindcă am fost martor ocular al acelor vremuri. Sunt zile în care îmi mai răsună în urechi bubuituri și gloanțe de Kalașnikov și huruitul БТР-urilor (Transportoarelor blindate pentru trupe – TPT) cu drapele străine. După ‘92, mama mea, ca și alte cadre didactice care munceau în zona secesionistă, a suportat nedreptatea și a luptat cu spălații pe creier atunci când, pe ascuns și cu mare risc, le cultiva copilașilor de la grădinița din Tighina dragostea față de limba română, alfabetul latin și tot ce este românesc, iar toate actele le întocmea în rusă.

Hagimus este satul cu movila după care se ascundea cândva oastea lui Ioan Vodă cel Cumplit pentru a vedea Cetatea Tighina (fapt confirmat și de Bogdan Petriceicu Hasdeu), construită pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, și a da lovitură inamicilor. Veneticii și de această dată au denaturat istoria, botezând cetatea Bender și atribuind-o în movila lui Suvorov.

De ani buni, oamenii satului sunt etichetați drept „cetățeni ai altui stat” atunci când merg să facă cumpărături la doar câțiva km distanță, în orașul Tighina. Aceștia sunt nevoiți să treacă așa-zisa vamă, uneori fiind umiliți și cotrobăiți prin genți.

Un sat cu oameni curajoși și gospodari

Hagimus este un sat al oamenilor curajoși, care au rezistat tuturor intemperiilor, niciodată nu s-au lăsat dominați și au respins cu vehemență tot ceea ce le este străin. Probabil, din acest motiv, multor săteni nu le este pe plac denumirea turcească a localității și povestesc străinilor cu mândrie legenda locului, ce îi are ca protagoniști pe doi tineri care, în momentul sosirii pe teritoriul satului pentru a-și construi un „cuibușor”, au rostit: „Am ajuns!”. De aici și varianta neoficială de Agiunsa sau Ajunsa.

Hagimus este un sat de gospodine și gospodari cărora le pasă de comunitatea în care trăiesc. Casele, prin atractivitatea și originalitatea lor, curățenia curților și amenajarea grădinilor, parcă te invită să le faci o vizită. De altfel, sătenii sunt foarte primitori, își întâmpină oaspeții cu bucurie și, cu modestia specifică regiunii, le vorbesc despre familie și despre rodul muncii lor asidue.

Hagimus este un sat al oamenilor cu dragoste de carte, profesorii din Gimnaziul „Ioan Vodă” sunt de o calitate umană și profesională rarisimă, numele acestora meritând a fi scrise în comorile de aur ale țării. Succesele pe care le am în prezent le datorez inclusiv dascălilor mei din școală. La Hagimus am îndrăgit limba franceză. Și tot de acolo vine vocația pentru educație.

Hagimus este un sat al oamenilor cu dragoste și frică de Dumnezeu. Biserica cu Hramul Nașterea Maicii Domnului și Mânăstirea Sfintelor Mironosițe Marta și Maria sunt niște așezăminte monahale de o frumusețe creștină extraordinară, încărcate cu energie dătătoare de viață și pline de spiritualitate ortodoxă. „Secretul” binecuvântării dumnezeiești de care se bucură aceste locuri stă, cu siguranță, în intensitatea rugăciunilor rostite aici, în credința de neclintit a stareților și a sutelor de enoriași ce vin în fiecare duminică și în zi de sărbătoare să caute alinare, știind că rugăciunea este leacul tămăduitor al tuturor necazurilor.

Satul de pe povârnișurile luncii Nistrului se poate mândri cu splendoarea peisajelor sale, zone de agrement, dar și mărinimia localnicilor care, în pofida influențelor străine, și-au păstrat intacte datinile și tradițiile lăsate de strămoși.

Dorul de Acasă, dor rămâne

Pentru mine, Acasă are forma unui sat. Orice anotimp și orice stare de afară mă duce cu gândul la Hagimus, îmi trezește sentimente și îmi răscolește trăiri sufletești. De este iarnă și chiar dacă ninsorile nu mai sunt ca altădată, mintea-mi zboară la baștină, la casa atât de caldă și neîncăpătoare cândva și atât de rece și singuratică astăzi. La hârjoneala prin nămeții de zăpadă cu fratele și prietenii din vecinătate, la sania de care nu mă despărțeam și la chiotele de bucurie pe care le scoteam ori de câte ori ieșeam la joacă. Ce frumos se mai auzea scârțâitul pufos de nea sub cizmulițele noastre și ce frumos mai sclipea pământul în razele soarelui cu dinți de parcă Dumnezeu ar fi presărat diamante pe toată întinderea albă a pământurilor căușenene. Și cât de fericiți mai eram când ne întorceam acasă flămânzi, cu picioarele înghețate, cu obrajii roșii și săream pe sobă, povestindu-le părinților și bunicilor peripețiile de pe deal, locul nostru preferat pentru hârjoneală și săniuș. De e vară, îmi aduc aminte cum alergam și mă zbenguiam prin ploaie, cum mă simțeam copil al naturii și toată lumea era a mea. Eram liber și lipsit de griji. Hoinăream râpile și dealurile. Admiram priveliștile, păsările care ciripeau fericite și animăluțele ce pășteau pe imaș. Eram în veșnică mișcare. Eram un fir de iarbă, un strop de rouă, o suflare de vânt…

Acum e vară și mă bucur (din nou) de atingerea ierbii pe picioarele desculțe și de mirosul de verde proaspăt. Verdele, botezat de Pedro Calderón de la Barca culoarea cea dintâi a lumii din care iese la iveală frumusețea, mă aruncă involuntar  cu gândul la sătucul în care mi-am petrecut cei mai minunați ani din viață. Verde era grădina, verde era poarta și gardul, verzi și albi erau salcâmii de pe drumul cișmelelor ce duce Acasă, verzi erau și multe dintre hainele bunicii. Verde era și ziua ei de naștere. Mult verde este și azi, dar nu mai e ca altădată. E un verde cu mult dor, cu multe emoții, amintiri, regrete, tristeți… Orice „întâlnire” cu iarba e o retrăire a momentelor în care am clădit, filă cu filă, zi cu zi, o parte din mine. Privirea și sufletul se îndreaptă spre locurile pe care nu le voi uita niciodată, chiar dacă mi-aș pierde memoria. Îmbrățișez iarba și vreau să zbor în trecut, să stau cu capul în poala bunicii și să-i simt mâinile bătătorite de sapă, dar de o blândețe unică, să regăsesc urmele pașilor pe care le-am lăsat prin curte, să râd, să plâng, să zburd și să mai cred, măcar pentru o clipă, că veșnicia există. Vreau să ascult poveștile de cândva, să-mi potolesc dorul de serile în care chicoteam cu fratele, stăteam la masă cu toți cei dragi, spunând vrute și nevrute, doar pentru a trăi bucuria de a fi împreună. Îmi e dor să alerg desculț prin ploaie, de scârțâitul porților dornice de oameni, de cumpăna de la fântână, de lătratul vesel al câinilor de pe ulițe, de behăitul caprelor, de cântatul cocoșilor și de trezitul cu noaptea în cap, de mirosul fânului proaspăt cosit, de niște cireșe zâmbitoare și ochioase din livada vecinilor.

Simt un dor nebun de tot ce am avut și de lucrurile pe care nu am știut să le prețuim așa cum ar fi trebuit: de pereții care-mi dau puteri și azi, de vorbele dulci ale celor care nu mai sunt printre noi, de beciul și de podul casei prin care mă furișam când mă jucam de-a mijoarca cu băieții din mahala, de șotiile pe care încercam să le ascund de cei mari, de șorcovul în care mă cocoțam atunci când oboseam, de sâcâiala adulților, de motanul care se ținea scai de mine, căutând în permanență compania cuiva, de mirosul rufelor spălate dansând pe frânghia din fundul grădinii, de râsetele copiilor din ogrăzile vecine, de fiecare secundă trăită Acasă, cu bune și rele.

Ce anapoda e melanjul grăbit, haotic și perfid dintre uman, antiuman, transuman și postuman, care ne ține ostatici. Și ce pașnic și drăgăstos e spațiul cu iarba verde de Acasă.

Într-o lume ultratehnologizată și în permanentă schimbare, satul reprezintă o ancoră de stabilitate și autenticitate. Veșnicia s-a născut la sat devine o expresie a modului în care reușim să împăcăm trecutul și prezentul, păstrând în același timp speranța și adaptabilitatea pentru viitor.

Autor: Ghenadie Râbacov