Press "Enter" to skip to content

Gândim și iubim „cu” și „în” ghilimele

Gândim. De cele mai multe ori atunci când ne oploșim în cămara sufletului nostru și vorbim cu noi înșine, într-o tăcere de plumb. Rareori gândim cu voce tare. Ne ferim să spunem altora ceea ce cu adevărat ne frământă, ne e frică să ne afișăm sentimentele, pentru că nu vrem să fim unul dintre cei care-și pun totul pe tavă și nu au nimic doar al lor.

Câți dintre noi s-au pomenit în situații în care, în loc să spunem ceva ce-ar fi trebuit spus, ne-am înghițit vorbele și am dat din cap în acord cu cel din fața noastră?… Am evitat să fim amabili pentru a evita un conflict, nu? Și cât de prost și aiurea ne-am simțit! Pentru că pur și simplu credem în cu totul altceva decât ceea ce am spus sau decât ceea cu ce am fost de acord. Acceptăm prea multe fără să zicem nimic. De fapt, nu este vorba de a fi certăreți, ci de a avea curajul să spunem ce credem și ce nu credem, fără să facem vreun efort și fără să-i convingem pe ceilalți că avem dreptate. Curajul și libertatea de gândire nu acceptă ghilimele.

La fel e și cu dragostea. Iubim. Mai ales atunci când scriem și nimeni nu ne vede. Iubim cu trupul, cu ochii, cu urechile, cu degetele… Mai puțin cu sufletul. Sau chiar deloc. Tastăm „Te iubesc”, „te pup” ș.a. la finalul unui SMS sau unui mesaj drăguț pe rețele sociale, dar în realitate nu simțim asta. Sunt cuvinte pe care le ascundem între ghilimele invizibile și care nu înseamnă altceva decât „Mai vorbim”, „Ne mai auzim” sau „Pa!”

Iubirea adevărată e atunci când spunem Te iubesc fără ghilimele, uitându-ne în ochii persoanei apropiate și atingându-i strunele inimii doar cu o privire sinceră.

Suntem așa cum suntem. Nimic ciudat! E doar natura umană în toată splendoarea ei.