Press "Enter" to skip to content

Evadare din sine

Ți s-a întâmplat vreodată să te trezești într-o existență care nu e a ta? Să deschizi ochii și, imediat, să conștientizezi și să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut zile, luni, ani… Să stai și să arunci priviri în trecut, apoi să te privești în oglindă, să mături un pic prin colțurile sufletului și să-ți dai seama că nu mai ești cel de cândva. Sau dimpotrivă să vrei să crezi că ești exact ca și atunci. Pentru că e greu să înțelegi cum ai putea ajunge mai puțin decât erai…

Realizezi, o dată în plus, că ești făcut din fărimituri de suferințe, dezamăgiri și pierderi, din grame de iubire și fericire, din mii de cuvinte, gesturi și comportamente, din oameni și neoameni. Toate acestea îți pătrund în minte și-n vene și conviețuiesc până în momentul în care devii prizonierul propriilor neputințe și zaci în camera dureroasă a singurătății ale cărei uși sunt pecetluite de răutatea celor din jur.

Și atunci vrei să evadezi. Să spargi întunericul. Să aduni ciob cu ciob din inima-ți ciopârțită, să-i faci pansamentul necesar, să lipești speranță de speranță, să te rogi în tăcere și să te ridici. Să nu te lași doborât, să nu permiți oricui să-ți împrăștie trăirile în toate zările și să poți, mereu să poți…

 

sursa foto: flickr.com