Cel mai frumos dintre copaci, veșnic învingător, pomul sfânt al Ieșilor, arborele etern al Poeziei românești, monument nepereche al naturii – acesta este Teiul marelui Mihai Eminescu din Parcul Copou. Chiar dacă a fost lovit de trăsnete și rupt de furtuni, a supraviețuit ca prin minune, rămânând și astăzi un loc de pelerinaj pentru cei îndrăgostiți. Or, tot ce-i românesc nu piere și nici nu va pieri!
Deși îmbătrânit și învelit în curele metalice, se ține tare, falnic, stă cu fruntea sus și este atât de genial și fotogenic. Iese excelent de bine în orice fotografie!
Imediat ce intri în Copou, îl vezi pe Eminescu stând la umbra Teiului și scriind poezii, îi auzi pașii îngândurați, iar foșnetul frunzelor și parfumul îmbătător și inegalabil al florilor de tei mai păstrează ecoul șoaptelor de iubire rostite, în liniștea serii, frumoasei Veronica.
Iașiul este seducător. Aici, cum spunea George Topârceanu, „fiecare piatră vorbește de trecut”, din fiecare zid răzbate istorie și fiecare străduță trăiește Unirea-n cuget și-n simțiri a neamului românesc. Totul de îndeamnă la visare. Banca pe care sta așezat Eminescu îți umple sufletul de liniște și ochii de lacrimi. Lacrimi de dor, de mândrie națională, de trăire unică românească și de dorință puternică: Dorința Marii ReUnirii a națiunii.
La 15 iunie vom comemora 129 de ani de la trecerea în eternitate a celui care a fost Luceafărul literaturii române. Eminescu are și astăzi dușmani. Oricine se împotrivește Unirii și oricine maltratează limba română este dușmanul lui. Eminescu a fost blamat, i s-au inventat boli și i s-au pus pe umeri păcate de tot soiul. Timp îndelungat opera sa publicistică a fost trecută sub tăcere, interzisă și totalmente cenzurată. „Botezat” de Constantin Noica drept „omul deplin al culturii românești”, M. Eminescu a fost gazetarul care știa să scoată adevărul la suprafață și să lupte pentru viitorul și binele națiunii, a urât guvernanții fabricanți de palavre, uzurpatorii și demagogii. Fiind martor al unei guvernări prizărite, demente și imorale, în calitatea sa de analist necruțător, poetul s-a simțit obligat să țintească în nulitățile politice, neputând vedea cum poporul sărăcește și se stinge de mulțimea greutăților. Scopul lui era de a acționa asemenea unui Mesia și a înlătura tumoarea canceroasă din societatea românească de atunci. Activitatea sa de jurnalist îl făcea periculos, fiindcă avea pârghiile necesare pentru a demasca nerozia și corupția politicienilor. Deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că era puternic, bine ancorat în realitatea socială și politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit. Ideile sale erau exprimat în mod magistral în ziarul „Timpul”, pe care îl transformase în cotidian național. Pentru sângele-i românesc nepătat și curajul debordant, a fost băgat cu forța la casa de nebuni și i s-a înscenat unul dintre cele mai murdare procese de defăimare și lichidare civilă: lansarea zvonului nebuniei inexplicabile, falsul diagnostic de alcoolism și sifilis, incriminări de antisemitism și xenofobie și alte „păcate” ce îl etichetau ca pericol public. Eminescu nu convenea multor, el trebuia paralizat, anihilat și oprit în a mai publica în ziarele vremii. Așa și s-a întâmplat: a fost otrăvit lent cu mercur sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, a fost umilit și zdrobit în toate felurile inimaginabile. În una din serile petrecute în spital, Eminescu scria: „Om din mine tot n-o să mai iasă. Prea sunt mulți aceia pe care i-am jignit spunând adevărul și, după cele petrecute, nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într-un colț. Dacă mai înainte, voind să se apere, ziceau că sunt răutăcios și că exagerez, acum nu le va fi greu să mă prezinte drept un descreierat”. Vorba scriitorului Alexandru Vlahuță, „Într-o țară cu atâtea nulități politice triumfătoare un poet atât de mare și cinstit nu putea să moare decât într-un spital de nebun”. Eminescologii au efectuat cercetări serioase, au adus probe și argumente palpabile pentru a face lumină asupra morții marelui poet. Studiile respective nu mai lasă loc de îndoială: Eminescu a fost o victimă politică și a fost asasinat, devenind primul ziarist eliminat fizic într-o manieră extrem de dură pentru că a lovit în nulitățile politice.
Cu regret, istoria se repetă și în zilele noastre, în Republica Moldova, unde nulitățile politice recurg la tot felul de ticăloșenii pentru a elimina Unioniștii din calea lor, până și la alungarea acestora din învățământ. Eminescu a iubit și binecuvântat poporul român, considerând că „UNIT și RIDICAT, prin INSTRUCȚIE, ar fi apt să se afle în fruntea culturii spirituale a umanității”, iar „limba sa este atât de armonioasa și bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ”. Mă întreb dacă cei rămași în schiloada și prea mult degradata Republică Moldova au INSTRUCȚIE, suficientă DRAGOSTE DE CARTE și suficient DISCERNĂMÂNT pentru a deveni parte a unui popor cult?!
Cel mai frumos și merituos omagiu pe care l-am putea aduce astăzi lui Eminescu este reîntregirea neamului românesc și păstrarea cu sfințenie a Limbii Române.
Nicolae Iorga afirma: „Sunt români care n-au fost niciodată la Iași, deși n-ar trebui să fie nici unul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înțelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviință de spiritul trecutului nostru care trăiește în acest loc mai viu și mai bogat decât oriunde aiurea […]. În conștiința lui națională ar fi o lipsă dacă el n-ar fi văzut orașul care a fost şi-şi zice încă astăzi, cu mândrie, capitala Moldovei. Iașii înseamnă şi trebuie să însemne pentru ţară şi neamul românesc mai mult decât un simplu oraș, căci el poartă încă urmele şi mărturiile tuturor actelor mari şi faptelor bune ale străluciților domnitori ce i-a avut Moldova, ale multor boieri vechi de seamă, ale marilor mitropoliți şi ale multor mari cărturari şi dascăli.”
Sunt români care nu-și doresc Unirea, deși n-ar trebui să fie niciunul! Să vină la Iași, în Copou, la Teiul celui care a fost „Dumnezeul poeziei românești”! Să vorbească cu Eminescu, să stea rezemat de copacul dragostei și al Unirii, să se molipsească de curaj și spirit românesc și să strige cu demnitate: Trăiască Nația!
