Press "Enter" to skip to content

Doruri existențiale

Durere, zbucium, tristețe, angoasă, frământări infinite, nostalgie, dar și dorințe ce dau fiori – toate împreună și multe altele, clare și neclare, cunoscute și mult prea-ntortocheate, se întâlnesc într-un singur DOR.

Dorul nu-ți dă pace, te frământă non-stop, te apasă, te întoarce pe toate părțile, te „muncește” fără să-ți dea răgaz.

Dorul te ține în casă, dar și departe de ea. Aproape sau de la distanță, știe să te țină pe muchia tăioasă a unor stări abia suportabile. Dorul e un alter ego ce te subjugă, ba ca o vrajă sau un balsam vindecător de răni, ba ca o boală cosmică invincibilă. Și tu ce faci? I te închini sau lupți cu el, îl transmiți sau în primești, îl fărâmițezi și îl arunci în bătaia vântului sau îl pui la macerat, îl sădești ca pe o plantă, în speranța ca va da roade.

Dorul înseamnă dragoste; chiar și atunci când ea lipsește. Nu știi ce și nici cine îți lipsește, dar, în momentele de singurătate, până și neajunsurile devin dragoste.

Dorul te aduce aproape de cineva, până la dependență. Te ține încătușat. Și tot el, dorul, îți injectează străinătatea, te îndepărtează de tot ce este al tău, îți dăruiește un gol pe care nu ai cum să-l umpli. Fugi de el și te ascunzi în spatele unui zâmbet sau al unui cuvânt ce-ți amorțește durerea și tristețea. Vrei să dai la o parte suferința și să capeți alura unui anestezic.

Dorul îți dă mâna să te ridici ori de câte ori cazi și, printre zgomotele care te înconjoară, să încerci să găsești adevărul. Dorul te învață să zâmbești în timp ce „arzi”, să trăiești cu regretul că nu mai poți face ceea ce făceai cândva sau cu câteva clipe în urmă. Dorul te învață să plângi când nimeni nu te vede și nu te aude. Nu te văd nici cei dragi, pentru că tu nu vrei. Și pentru că preferi să porți cu tine și durerile lor. Dorul te învață să aștepți, să păstrezi liniștea pe vreme de furtună, să stai cât mai des de vorbă cu tine însuți, să te rogi într-un colț din cămara inimii tale și să nu pierzi credința în Cel care a creat Cerul și Pământul. Dorul te învață să iubești, necondiționat și cu toată ființa.

Dorul este agheasma pe care o aștepți pentru a stinge focul ce arde în tine și a alina sufletul ce sângerează. Oare acest război a izbucnit nu pentru ca noi să revenim la normalitate și să umplem golul din noi?! Prin el să ne cuminecăm, să ne unim unii cu alții și să (re)definim specificitatea existenței umane în mijlocul lumii. Să ne fie dor de ceea ce am fost, dar nu mai suntem; de ceea ce am avut, dar am pierdut.