Dorul, un sentiment pe cale de dispariție

Dorul… ceva profund românesc, unic, inexplicabil și intraductibil, un subiect pe marginea căruia a curs multă cerneală, o stare complexă ce îmbină armonios ceea ce vrei și ceea ce nu vrei, un fel de vocabulă definitorie și împărătească a limbii române și spiritualității românești, calificativ atribuit, pe bună dreptate, de unul dintre cei mai originali filosofi ai neamului, Constantin Noica. Probabil nimeni nu a descris mai frumos Dorul așa cum a făcut-o Noica: „Virtuțile lui sunt deosebite, cu adevărat împărătești: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii și totodată închiderii unui orizont; unul al intimității cu depărtările, al aflării și căutării; un cuvânt al știutului și neștiutului, al limitației și nelimitației, al concretului și abstractului, al atracției de ceva determinat și al pierderii în ceva indeterminat. Are o splendidă suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, și nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului, și nu întotdeauna al faptei. […] te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă și de regrete și de speranță, îți face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie și e bine să înduri. A plecat de la durere și a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet” („Introducere la dor”).

Poporul român, prin definiție, are în „Dor” o creație măreață, dumnezeiască a sufletului său, prin care disecăm sensul său ontologic, prin care atingem sâmburele existenței umane și (re)descoperim poziția românului în fața destinului.

Gândul dorului este lipsit de frontiere, nu are bariere de timp și spațiu, chinuie, sfâșie, distruge, dar și alină, înnobilează și înalță suflete. Cu toate acestea, dorul pare a fi un sentiment pe cale de dispariție. Românului de astăzi nu-i mai este dor nici de casa părintească, nici de Țară, părinți, prieteni, fiindcă îi vând cu ușurință, împreună cu amintirile. Goana după bani și averi, frica și neîncrederea, deșertăciunea, ura, invidia, habarnismul și egoismul ne-au transformat în ființe extraordinar de centrate pe sinele nostru, detașate de tot și de toate, în semi-oameni cu inima împietrită, incapabili de a mai simți ceva, în năluci care nu au dor de nimic și de nimeni. Nu mai suntem sensibili, iar dorul a devenit înrobitor și dușmănos. Vorbele dulci și pline de dragoste sunt o rușine și semn al slăbiciunii. În vremurile tulburi pe care le trăim e bine să ataci, să arunci cu venin, să tai, să ucizi, să distrugi orice îți stă în cale, pentru a supraviețui și a-ți asigura confortul. Suntem actori ai vremurilor second-hand. Așa cum consideră și Svetlana Aleksievici, Laureata Premiului Nobel pentru literatură 2015, în societate a apărut „cererea” pentru cultul lui Stalin. „Democrația” este secera, iar „libertatea” e ciocanul.

În pofida beznei umane, există multă frumusețe în lume. Păcat că oamenii sunt orbi și nu o văd. Înclinarea spre a face rău e atât de puternică încât, pentru a o învinge, este nevoie de multă credință și întoarcerea la cele sfinte.

Sunt profesor. Viața e și ea un profesor. De aceea, am găsit limbă comună cu ea. Nu vreau să uit nimic, nici din trecut și nici din prezent. Unii se mulțumesc cu un singur volum de amintiri, eu – nu, păstrez biblioteci întregi de trăiri. Nu uit de momentele grele, de dezamăgiri, de lacrimi, de tot ce a durut, dar care m-a făcut mai puternic. Nu uit de clipele de fericire, de scumpii mei bunici și părinți, de casa în care am copilărit, de dragoste, prieteni, realizări, care sunt parte din mine. Port totul în mine, împreună cu stropii de ploaie care au fost meniți să mă definească și au apărut ca să ude pământul din sufletul meu, ca mai apoi soarele să-l încălzească și să îl facă roditor. Sunt un om al Dorului.

Mi-e dor de o Țară reîntregită și prosperă, cu cetățeni integri și onești.

Mi-e dor de Dumnezeu și de Mama, chiar dacă îi am mereu alături.

Mi-e dor de sat, de casă, de poarta de la drum, de salcâmii din ogradă, de nucul de la gard, de pisoiul de pe prispă…

Mi-e dor de bunica și de ochii ei blânzi, de zilele în care eu cu fratele ne zbenguiam prin curte, iar ia ne chema la masă.

Mi-e dor de copilăria fără griji, atunci când singurul meu „necaz” era să se facă ziuă ca să ies la joacă, să uit să mai intru în casă până se face noapte.

Mi-e dor de școală, și mai ales de profesorii de limbă și literatură română, de istorie, de limbă franceză și de matematică.

Mi-e dor de o artă în care să nu existe loc decât pentru meritocrație, în care artiștii să nu fie obiect de vânzare-cumpărare.

Mi-e dor de oameni liberi, care nu se ascund sub umbrela „datoriei” și cărora nu le este frică să gândească cu mintea lor.

Mi-e dor de lucruri simple, dar atât de necesare: de o îmbrățișare prietenească și sinceră, de un dialog cu natura, de o plimbare pe malul apei, de un apus sau răsărit de soare, de o ploaie de vară în care să alerg desculț.

Mi-e dor de vorbe bune, rostite, șoptire, scrise, auzite, prețuite…

Mi-e dor de Ea, de El, de Noi, de Voi. Mi-e dor de tine… Mi-e dor de mine…

Să nu lăsăm dorul să dispară. În viziunea lui Lucian Blaga, el este „organul de cunoaștere a infinitului”. Așadar, haideți să explorăm acest infinit și să ne (re)găsim dorurile autentice pentru a ne vindeca de rău și a iubi oamenii și viața. Prezența dorului este dovada unui suflet viu. Să avem sufletele vii și să ne fie dor să trăim!

Cu Dor de românesc,

Ghenadie Râbacov