Despre Eminescu, unionism și letargia moldovenilor

Eminescu, chintesență a românismului – acesta a fost titlul comunicării mele prezentate astăzi în cadrul unui eveniment cultural consacrat comemorării a 127 ani de la trecerea în eternitate a Luceafărului literaturii române, Mihai Eminescu, desfășurat în incinta Departamentului Trupelor de Carabinieri ai Ministerului Afacerilor Interne.

Activitatea a fost organizată de Biblioteca „Liviu Rebreanu” din capitală, în parteneriat cu Catedra Filologie Romanică „Petru Roșca” de la ULIM și unitatea militară 1001, DTC, MAI.

Le-am vorbit tinerilor, viitori apărători ai Patriei române, despre importanța și actualitatea operei eminesciene, am depănat crâmpeie din viața și activitatea celui care a fost „Dumnezeul poeziei românești”, cum l-a numit marea sa dragoste și muză, Veronica Micle.

Am analizat mai ales opera publicistică a lui Eminescu, timp îndelungat trecută sub tăcere, interzisă și totalmente cenzurată. „Botezat” de Constantin Noica drept „omul deplin al culturii românești”, M. Eminescu a fost gazetarul care știa să scoată adevărul la suprafață și să lupte pentru viitorul și binele națiunii, a urât guvernanții fabricanți de palavre, uzurpatorii și demagogii. Fiind martor al unei guvernări prizărite, demente și imorale, în calitatea sa de analist necruțător, poetul s-a simțit obligat să țintească în nulitățile politice, neputând vedea cum poporul sărăcește și se stinge de mulțimea greutăților. Scopul lui era de a acționa asemenea unui Mesia și a înlătura tumoarea canceroasă din societatea românească de atunci. Activitatea sa de jurnalist îl făcea periculos, fiindcă avea pârghiile necesare pentru a demasca nerozia și corupția politicienilor. Deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că era puternic, bine ancorat în realitatea socială și politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit. Ideile sale erau exprimat în mod magistral în ziarul „Timpul”, pe care îl transformase în cotidian național. Pentru sângele-i românesc nepătat și curajul debordant, a fost băgat cu forța la casa de nebuni și i s-a înscenat unul dintre cele mai murdare procese de defăimare și lichidare civilă: lansarea zvonului nebuniei inexplicabile, falsul diagnostic de alcoolism și sifilis, incriminări de antisemitism și xenofobie și alte „păcate” ce îl etichetau ca pericol public. Eminescu nu convenea multor, el trebuia paralizat, anihilat și oprit în a mai publica în ziarele vremii. Așa și s-a întâmplat: a fost otrăvit lent cu mercur sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, a fost umilit și zdrobit în toate felurile inimaginabile. În una din serile petrecute în spital, Eminescu scria: „Om din mine tot n-o să mai iasă. Prea sunt mulți aceia pe care i-am jignit spunând adevărul și, după cele petrecute, nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într-un colț. Dacă mai înainte, voind să se apere, ziceau că sunt răutăcios și că exagerez, acum nu le va fi greu să mă prezinte drept un descreierat”. Vorba scriitorului Alexandru Vlahuță, „Într-o țară cu atâtea nulități politice triumfătoare un poet atât de mare și cinstit nu putea să moare decât într-un spital de nebun”. Eminescologii au efectuat cercetări serioase, au adus probe și argumente palpabile pentru a face lumină asupra morții marelui poet. Studiile respective nu mai lasă loc de îndoială: Eminescu a fost o victimă politică și a fost asasinat, devenind primul ziarist eliminat fizic într-o manieră extrem de dură pentru că a lovit în nulitățile politice.

Împreună cu actorul Sandu Aristid Cupcea și poeta Lidia Grosu am adus în discuție necesitatea stringentă a Unirii Republicii Moldova cu România, unica soluție viabilă pentru a pune capăt degringoladei politice și economice cu care se confruntă actualmente cetățenii.

Mihai Eminescu, cea mai importantă voce a românilor de pretutindeni, a fost un unionist convins și un dușman al celor ce distrug seminția românească. Numele lui este gravat cu litere de aur în Marea Carte a Unirii.

Curentul unionist s-a afirmat plenar în sec. al XIX-lea, secolul naționalităților. Acum, în sec. al XX-lea, mai mult ca oricând, să stăm treji! A venit timpul să ne trezim din somnul letargic și să gonim viforul negru ce planează deasupra noastră. Nu mai putem merge cu ochii închiși, în beznă, declarându-ne (in)dependenți și (im)potenți. A venit timpul să ne debarasăm de sindromul sclaviei. A venit timpul să spunem adio maladiei noastre seculare, cea mioritică a discordiei, și să ne molipsim de nebunia eminesciană, o nebunie sănătoasă, cea a demnității naționale. Protagoniștii trebuie să fim noi, românii din micul „stat” pe nume Republica Moldova, fiindcă suntem cei mai expuși pericolului. Doar uniți cu Patria-Mamă putem supraviețui și dăinui în istorie! A venit timpul să abandonăm mentalitatea de turmă și să gândim cu propria noastră minte. Așadar, să ne croim o altă soartă! Acum ori niciodată!