De ce pleacă oamenii?

Asistăm la un exod masiv al forței de muncă care durează de ani buni și care, cu certitudine, nu se va sfârși în viitorul apropiat. S-a instituit o criză profundă, aproape apocaliptică, a resurselor umane. Oamenii pleacă. Pleacă de acasă, din țară, din funcții… Mai ales din funcții și din instituțiile de stat. Până și cei care o duc bine iau calea străinătății. Majoritatea dintre ei sunt buni și aleg să plece modest, cu demnitate, fără remușcări și fără gălăgie, lăsând în urmă lucruri frumoase pe care puțini le apreciază. Procentul celor foarte buni, rămași pe această palmă de pământ, s-a diminuat simțitor. Aceștia, din start, sunt sortiți marginalizării, ca nu cumva să ocupe locul cuiva.

Paradoxal, dar societatea încă se mai întreabă de ce pleacă oamenii. Se-ntreabă chiar dacă cunoaște răspunsul. Oamenii pleacă pentru că nu se simt ascultați și/sau respectați, pentru că nu simt că aparțin, pentru că au nevoie să se privească în oglindă și să se vadă ca pe ceva mai mult decât niște instrumente care ajută la atingerea unor ținte. Oamenii pleacă pentru că fac 2, 3 job-uri într-unul. Unii pleacă pentru că au superiori și colegi care îi persecută sau pentru că li se întârzie plata lună de lună. Pleacă pentru că nu reușesc din leafa primită să trăiască decent, să își întrețină familia și pentru că s-au săturat să supraviețuiască din credite. Pleacă pentru că lipsește comunicarea și o cultură organizațională, pentru că nu au oportunități de a crește profesional. Pleacă pentru că nu au reușit să-și facă niciun prieten la locul de muncă. Pleacă pentru că le este mai mult rău decât bine. Pleacă pentru că sunt lăsați, iar uneori chiar impuși, să plece…

Indiferent de studiile pe care le-au făcut sau mediul din care fac parte, indiferent de organizația pe care o părăsesc sau în care visează să muncească, indiferent de țara în care vor să ajungă, oamenii vor continua să migreze. Și profesori, și genii, și ingineri, și doctori, și meșteri, și IT-iști, și sportivi, și muncitori necalificați, și părinți cu copii, și celibatari, și pensionari… toți dornici de a fi tratați corespunzător și de a se debarasa de proverbialele „merge și așa!”, „cui nu-i place, să plece!” sau „nimeni nu este de neînlocuit”. Poate că nimeni nu e de neînlocuit dar, în multe cazuri, e nevoie de mai multe persoane pentru a înlocui una singură.

E trist și demotivant când un Om vrea să schimbe ceva, să se implice, să se investească intelectual, iar ideile lui sunt percepute drept năstrușnice, fiindcă îi scoate pe alții din zona de confort.

Asta e realitatea brută, fără filtre și dureroasă pe care, poate, mulți nu vor să o audă sau nu îndrăznesc să o spună cu voce tare.

Ghenadie Râbacov

„Educația zidește punți ce unesc trecutul cu prezentul și prezentul cu viitorul”.

You may also like...