Press "Enter" to skip to content

De ce oamenii (nu) te uită?

Nu e un secret că oamenii sunt diferiți. Liniștiți, blânzi, mărinimoși, inocenți, săritori la nevoie, duri, neiertători, plini de ură, zbuciumați, indiferenți… Oamenii ascund în ei și iubire și dușmănie. Unii au mai multe suflete în ei, alții niciunul și doar puțini respiră și trăiesc cu unul singur. Unii sunt limpezi ca apa de izvor; alții, tot din apă, stau la pândă aidoma unei anaconde semi-adormite gata să atace ori de câte ori e vorba de propriile interese și orgolii.

Oamenii, deși au memorie scurtă, nu uită nimic. Nimic din ceea ce le convine lor. Ei știu să-ți dea sfaturi cum să-ți trăiești viața. Ei te judecă și te etichetează în funcție de experiențele de care au avut parte, de (non-)valorile pe care le împărtășesc și de ceea ce vorbesc alții despre tine.

Sunt ființe, inclusiv dintre cele cu care interacționezi foarte rar, care își aduc aminte de tine și rup din timpul lor pentru a te suna, pentru a-ți scrie, pentru a-ți ura „La mulți ani!” sau pur și simplu pentru a te întreba „Ce mai faci?” Nu sunt obligați, dar o fac. Poate din respect, colegialitate, omenie sau, poate, contezi pentru ei, chiar dacă tu nu îi consideri prieteni. Într-o lume ce se grăbește mereu undeva, asemenea gesturi bucură nespus de mult.

Sunt ființe dragi cu care ai depăna ore în șir amintiri, persoane care cândva au făcut și care cumva încă fac parte din viața ta și de care îți este dor. Oameni pe care ai vrea să-i auzi, pe care îi cauți, dar aproape niciodată nu-i găsești. Deoarece ei nu vor, deoarece au ales să-ți dea block și să șteargă cu buretele tot ce i-a unit de tine până odinioară. E alegerea lor. Nu ai dreptul să-i judeci, chiar dacă ruptura s-a produs fără niciun motiv serios. Sau cel puțin așa ți se pare ție.

Orice ar fi, e bine să crezi în oameni. E bine să știi că oamenii își aduc aminte de tine și să crezi că și în mințile și în inimile lor mai curg amintiri legate de tine. E liniștitor gândul că ești păstrat în sufletul cuiva prin venele căruia curge același sânge. Probabil nimeni nu și-ar dori ca drumurile ce ne poartă prin labirinturile destinului să ne îndepărteze spiritual unii de alții.

Cum ar fi dacă uitarea n-ar mai sta la îndămâna ființei umane? Ce frumos ar fi dacă ne-am putea strânge toate amintirile plăcute într-un album pe care l-am putea răsfoi oricând am simți că ne lipsește ceva?

Cum ar fi dacă…? Însă oamenii uită, își îngroapă trecutul, ba chiar și prezentul și viitorul.

Cu toții uităm. Cu toții renunțăm. De ce? Pentru că nu mai avem putere de a merge mai departe? Pentru că nu mai putem privi în ochi pe cineva? Pentru că încercăm să găsim vinovatul sau ne victimizăm și ne autoflagelăm? Pentru că nu mai suntem capabili să stăm de vorbă cu noi înșine? Sau poate că… ne-am uitat pe noi înșine într-un colț de suflet.

Uităm în mod selectiv și uităm în mod absolut. Dacă uitarea selectivă și voluntară poate fi benefică, uitarea totală este (auto)distrugătoare.