Press "Enter" to skip to content

De ce doar de Crăciun devenim mai buni?

De Crăciun devenim mai buni… E perioada în care cu toții îmbrăcăm haina smereniei și a creștinismului, suntem mai bisericoși și părem mai creștini. Împodobim bradul, aprindem luminile, ne luăm la întrecere după mese îmbelșugate, ne mai aducem aminte de cei dragi, primim și oferim cadouri, cântăm colinde, mai rostim și niște rugăciuni…

De ce această bunătate, pe cât de sinceră în inimile unora pe atât de falsă în ale altora, este exteriorizată doar de Nașterea sau Învierea Domnului? De ce în restul anului, mulți, prea mulți, nu mai au în ei nici un strop de umanitate, compasiune, respect, toleranță, dragoste, recunoștință…? De ce după sărbători, odată cu despodobitul pomului, totul devine pustiu, gol și sec? De ce ne transformăm în oameni ai nimănui? De ce uităm să mai fim buni și blajini?

Oare lumea e atât de hâdă încât să aibă nevoie doar de o bunătate condiționată, prilejuită de ceva anume? Oare gesturile de afecțiune vin și pleacă haihui și sunt servite haotic într-o ciclicitate calendaristică rece? Oare bunătatea, esențială în ochii lui Dumnezeu, nu face parte din natura umană și nu ar trebui manifestată în orice clipă a vieții noastre pământești?

E trist, e jalnic să constați că există persoane care împart aceeași planetă, aceeași țară, același oraș sau sat, aceeași casă și rămân surde la durerea celor apropiați, ba chiar adesea se bucură de ea. E trist să știi că ești înconjurat de specimene care nu au nimic sfânt. E greu să absorbi din necazurile și durerile altora, dar e ceva uman. A fi indiferent înseamnă a fi inuman.

Se întâmplă să mă opresc în mijlocul drumului și să privesc la chipurile trecătorilor. Știți ce văd? Stres, dezamăgire, îngrijorare, încruntare, nedumerire, sălbăticie, multă grabă, oboseală, lipsă de chef. Văd o societate care se hrănește cu înfrângerea altora. Văd persoane implicate în lucruri minore, care nu mai observă nimic și cărora nici măcar nu le mai pasă. Recunosc că, uneori, printre ei, mă regăsesc și eu…

E un tablou dezolant al unei existențe ce pendulează între iluzia unei normalități și tragismul unei realități prozaice.