Press "Enter" to skip to content

Colindele, inestimabil tezaur popular: istorie, curiozități și precizări terminologice

Suntem la finele unui an pandemic extrem de dificil, iar în ajunul Marii Sărbători a Nașterii Domnului, pe care o așteptăm într-un mod cu totul special, chiar și în condiții de (auto)izolare, chiar și distanțați fizic de cei dragi, ascultăm și cântăm colinde. Aceste fascinante creații populare au legănat pruncia noastră, a părinţilor și a bunicilor noștri și cu siguranță vor legăna și copilăria urmașilor noștri.

Ce sunt colindele și când au apărut?

„Colindele sunt creaţii populare inspirate din Sfânta Scriptură, iar unele au şi un caracter laic, având ca izvor viaţa cotidiană a satului. Colindătorii sunt socotiţi mesagerii lui Dumnezeu care transmit oamenilor pacea şi fericirea, sănătatea şi nădejdea. Colindele au menirea, pe lângă slăvirea lui Dumnezeu, de a ne curăţa sufleteşte şi a ne sfinţi, de a alunga tot ce este rău”. – menționează Pr. Prof. univ. dr. Adam Domin în Teza sa de abilitare Colindul românesc între datină, muzică şi teologie. Elemente sensibile ale cântării bisericii (Alba Iulia, 2016).

Ovidiu Bîrlea, în lucrarea Folclorul românesc (București, 1981), notează: „colindele sunt urările de ceată, melodia diferențiindu-le profund de alte urări recitate, cât şi de cele cântate de copii (Moş Ajunul, Sorcova)”.

La rândul său, referindu-se la istoricul colindatului, scriitorul și analistul Stelian Tănase precizează: „colindele își au originile în cântările ritualice pre-creștine care însoțeau începutul sau sfârșitul anului agrar și aveau rolul de a alunga spiritele rele și de a aduce fertilitate, rodire și belșug”. Așadar, obiceiul colindatului trebuie căutat în Imperiul Roman. Romanii numeau calendae primele zile ale fiecărei luni, atunci când organizau festivități în cinstea unor zei, mergând din casă în casă și intonând cântece rituale cu caracter augural. Erau foarte populare festivitățile „calendelor” lui Ianuar, închinate, după cum se ştie, străvechiului zeu latin Ianus Geminus, cel cu două feţe. Și tracii, și dacii își cinsteau zeii prin asemenea ritualuri.

De pe blogul lui Stelian Tănase aflăm că primele imnuri create cu ocazia Crăciunului au apărut în sec. al IV-lea, la Roma, dar erau mai degrabă niște cântece religioase, austere, fără să aibă prea mare legătură cu colindele din ziua de azi. Abia în sec. al XIII-lea, în unele state europene ca Italia, Franța și Germania au început să se compună colinde în propriile limbi. În spațiul românesc, datina colindatului de Crăciun s-a format odată cu poporul român și cu răspândirea creștinismului pe meleagurile noastre, fiind expresia credințelor populare transpuse în muzică.

Pentru a descrie cu lux de amănunte tradițiile din preajma Nașterii Mântuitorului, așa cum erau acestea pe vremuri, vom cita din Istoria credințelor și ideilor religioase (1976-1983) de Mircea Eliade: „Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi și împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii”.

Colind sau colindă?

Frecvenţa acestor doi termeni este aproape înjumătăţită, motiv pentru care DOOM-ul din 2005 ne permite să folosim ambele variante: colind (s.n.) şi colindă (s.f.), primul desemnând atât faptul de a colinda, cât şi cântecul.

Și DEX-ul pune semnul de egalitate între aceste cuvinte. Definiția termenului colind: „vechi cântec popular românesc cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă”.

Etnologul Ovidiu Bîrlea observă existența unor denumiri diferențiate ale cântecelor ocazionate de săbătorile de iarnă, în funcție de zonă. Astfel, termenul colindă se întâlneşte în Moldova şi Transilvania, deşi în vestul şi nordul Transilvaniei este cunoscută şi forma corindă. În Muntenia apare mai des termenul colind.

În unele regiuni întâlnim și diminutivul popular colindéț, colindețe (s. n.) = colăcel sau pâinișoară care se dă în dar colindătorilor; p. gener. (la pl.) orice dar care se dă colindătorilor. Expr. A umbla cu colindețele = a umbla cu colindul. Colind și colindă au generat de asemenea derivate precum colindar „copil care umblă cu steaua”, colindare, colindat, colindaş (sinonim pentru colindător), colindăresc (referitor la colindători), colindătură, colindiş, colinduţă, colindiţă.

Etimologia cuvântului colind(ă)

Acesta derivă din două surse: 1) slavonescul kolenda, de unde şi variantele în alte limbi: „sărbătoarea Crăciunului”, în bulgară, dar şi „cântec de felicitare în prima zi a Anului Nou”, în neogreacă; şi 2) latinescul calendae/Kalendae „zi întâi a fiecărei luni, la romani”. Horaţiu vorbeşte despre tristes calendae, pentru că prima zi a oricărei luni era data de plată a datoriilor; tot de aici provine ad calendas Graecas solvere „a plăti la calendele greceşti”, adică niciodată, grecii neavând calende.

Colinde, colinzi sau colinduri?

Vorbind despre pluralul substantivului neutru colind, capcana care ni se întinde este de a alege între colinde și colinduri, iar când e vorba despre substantivul colindă – între colinde și colinzi, forme întâlnite destul de des în limba vorbită și chiar în unele surse enciclopedice vechi.

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită (DOOM 2) (București: Univers Enciclopedic, 2005), Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) și Micul Dicționar Academic (MDA), de sub egida Academiei Române, dau un singur plural și pentru colind și pentru colindă: colinde. Nu există forma de plural colinzi, chiar dacă există „grindă – grinzi”, cu alternanţa consonantică d/z. Lipsesc în dicționare și formele „colinduri” sau „colindaturi”.

Curiozități

Colind/colindă este unul dintre cele trei cuvinte româneşti incluse într-un Dicţionar cultural internaţional, publicat de UNESCO, şi care cuprinde termeni reprezentativi pentru diversele limbi vorbite pe glob. Celelalte două cuvinte sunt dor şi doină, toate fiind considerate ca specifice spiritualităţii româneşti, având o deosebită forţă expresivă, înţelesuri şi rădăcini adânci în creaţiile noastre populare.

În loc de concluzie:

Colindatul este o datină profund înrădăcinată în conştiinţa neamului și este trăită la maximum în satul tradiţional românesc, unde identitatea naţională, limba şi credinţa prin datini, tradiţii şi obiceiuri au rămas neatinse. Să fim recunoscători strămoșilor noștri pentru tezaurul inestimabil pe care ni l-au lăsat! Să ne bucurăm împreună colindând și transmițând din casă în casă, inclusiv prin intermediul internetului, vestea cea mântuitoare a întrupării Mântuitorului lumii!

De Crăciun să fim mai buni, să ne liniștim sufletele cu colinde românești, să revenim la esențe, promovând oricând și oriunde vorbirea și scrierea corectă!