Ciuma vremurilor noastre

Ce virus nemilos! Pe cât de invizibil pe atât de periculos. Boala, durerea, moartea nu cruță pe nimeni. SARS-CoV-2 poate poposi în familia oricui. Zilnic ne părăsesc oameni dragi, savanți, artiști, personalități cu valoare universală și oameni simpli. Unii pierd lupta cu virusul în spitale, înconjurați de doctori, eroii timpurilor noastre, alții – în singurătate. O persoană moartă nu are preț decât dacă ai văzut-o moartă. Sute de mii de cadavre semănate pe parcursul unui an nu sunt închipuite decât un fum. Mai ales într-o societate în care Toma Necredinciosul își rezervă dreptul de a spune ultimul cuvânt.

Trăim peisaje dezolante și tragedii aidoma celor pe care le-au trăit personajele din „Ciuma” lui Camus. Vedem medici cinstiți, devotați bolnavilor afectați, ca Rieux. Auzim mărturisiri despre chinurile bolii prin care trec pacienții și apropiații lor. Simțim, pe propria piele, izolarea, frica în fața necunoscutului, neîncrederea – toate puse față în față cu responsabilitatea morală individuală. În același timp, redescoperim contagiunea stupidității, răutatea și nepăsarea care se instalează pe neobservate, dar cu viteză cosmică.

Teoriile conspirației și știrile false invadează online-ul și offline-ul până în punctul în care nanocipul prostiei devansează cu mult orice tehnologie 5G.

Oricât de mare ar fi primejdia unei pandemii, niciodată nu suntem pregătiți: „Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele când îți cad în cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Și totuși, ciume și războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți”.

Oare de câte decese mai e nevoie ca populația să se trezească din letargie și să devină responsabilă atât pentru propria viață cât și pentru viața celor din jur, să aibă încredere în oamenii de știință și, înainte de a se lăsa ademeniți de minciuni gogonate, să consulte surse credibile și cel puțin să încerce să discearnă falsul de adevăr?! Poate ar fi cazul să ia în mână cartea lui Albert Camus și să citească cu maximă atenție, filă cu filă, această reflecție asupra existenței umane, relativității timpului și, mai ales, asupra morții.

De altfel, romanul se încheie cu o premoniție omnitemporală. E un semnal de alarmă în noaptea automulțumirii și uitării: […] bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și în rufărie, așteaptă cu răbbdare în camere, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și poate să vină o zi când spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită”.

COVID-19 se transformă în ciuma anilor 2020-… E un flagel care schimbă totul, inclusiv felul nostru de a fi și de a vedea lucrurile. Iar flagelul, vorba lui Camus, nu este pe măsura omului: Concetățenii noștri semănau în această privință cu toată lumea, se gândeau la ei înșiși, altfel spus erau umaniști: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna, și din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc și umaniștii cei dintâi, pentru că nu și-au luat măsuri de precauție. Concetățenii noștri nu erau mai vinovați decât alții, ei uitau să mai fie modești, atâta tot, și credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri. Cum să se fi gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile? Ei se credeau liberi și nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât există flageluri”.

Acum un an, eram cu toții speriați. Ne era frică să scoatem capul pe geam. Astăzi, suntem obișnuiți cu frica. Chiar și cu moartea, care se întipăreşte zi de zi pe chipuri și înfrigurează o planetă întreagă.

Se duc granzii, se duc rude, prieteni… Iar noi, deocamdată, rămânem și continuăm să fim parte a unui spectacol al absurdului și martori ai unei epoci incerte. Rămânem pentru a reînvia ca pasărea Phoenix, dar fără a învăța absolut nimic din tot ceea ce ni se întâmplă.

Ghenadie Râbacov

„Educația zidește punți ce unesc trecutul cu prezentul și prezentul cu viitorul”.

You may also like...