Press "Enter" to skip to content

Despre cea mai înaltă distincție a unui profesor: respectul discipolilor

De prestația unui profesor bun depind toate celelalte profesii. Dacă nu ai vocație, nu ai ce căuta în învățământ. Nu voi teoretiza subiectul și nici nu voi insista asupra lucrurilor arhicunoscute și epuizate. Voi menționa doar că valoarea unui profesor nu constă în numărul de diplome și distincții acumulate de-a lungul anilor, nici în funcțiile administrative pe care le-a deținut sau le deține, ci în respectul pe care i-l poartă discipolii, în special foștii elevi /studenți. De ce foștii? Pentru că, deseori, în anii de studii, respectul e perceput ca „obligație” și ar putea fi mai puțin sincer.

Mi s-a întâmplat de mai multe ori, atât în Republica Moldova, cât și în România, ba chiar în centrul Parisului, să fiu salutat de tineri, într-o manieră absolut neașteptată, cu mesaje de genul: „Bună ziua, domnule profesor! Mă bucur foarte mult să vă revăd, dar m-aș bucura și mai mult dacă v-aș vedea la orele de curs, pe culoarele universității sau la activitățile extracurriculare pe care le organizați cu atâta pasiune! Ne lipsiți!” sau „Pentru promoția noastră, sunteți și acum cel mai bun profesor! Întotdeauna am avut ce învăța de la dvs. Nu v-am spus asta în anii de studenție, dar v-o spunem acum!” Lista ar fi cam lungă și prea elogioasă.

Prin felul său de a fi ori de a nu fi, prin comportament și atitudine, un profesor apropie ori îndepărtează elevii. Eu am încercat să-i apropii, iar după 15 de ani de activitate în mediul academic, realizez, o dată în plus, că ceea ce am făcut nu a fost în zadar. De fapt, nu am făcut nimic deosebit. Mi-am făcut meseria, responsabil, conștiincios și cu multă dăruire, oricât de „modest” ar părea pentru unii.
Există Dascăli consacrați de la care am învățat și eu, dar la nivelul cărora nu voi ajunge niciodată. Actul educațional în sine are o dimensiune umană extrem de puternică. M-am străduit să vin în fața tinerilor nu doar cu teorii, postulate, reguli și exerciții, ci și cu lecții de suflet și de viață. Mi-a plăcut să colaborez cu studenții mei, să văd în fiecare dintre ei acel grăunte de talent ascuns și încă nedezvoltat. Am învățat din propria experiență, dar și de la fiecare student în parte, atunci când l-am ascultat, când l-am evaluat sau când i-am implicat în varii activități culturale sau de cercetare. Le-am „iertat” micile greșeli, încurajându-i continuu și dându-le aripi spre viitor, transmițându-le bucuria cunoașterii și a creației.

Acum un an, am abandonat sistemul, cu inima liniștită și mintea curată. Nu am mustrări de conștiință. Îmi face plăcere să discut cu discipolii despre reușitele și problemele lor. Nu îmi ascund privirile nici atunci când îi întâlnesc pe unii dintre foștii colegi. Orice decizie pe care am luat-o, orice acțiune pe care am înfăptuit-o a fost una asumată și, consider eu, corectă. Părăsirea sistemului a avut efecte benefice, de detoxificare: reducerea numărului de prieteni, depistarea trolilor, contabilizarea like-urilor ș.a. atât în viața reală cât și în online. Din miile de absolvenți, am avut și studenți care m-au șters din prieteni, m-au blocat pe rețele sociale, din copilărism pur, din simpla neagreare a unor idei sau critici, din alte motive. Paradoxal, pe unii dintre aceștia i-am promovat și sprijinit cel mai mult, fiindcă am văzut în ei potențial. Oricum, această distanțare nu m-a supărat. Câtă lume a zburat și din lista mea de prieteni…! Într-un singur an! E ceva normal. Oamenii vin și pleacă în momentul potrivit. Unii zăbovesc în calea destinului mai mult, alții mai puțin. Unii se pornesc și nu mai ajung, alții ajung și nu mai pleacă. Foarte puțini pleacă, dar totuși rămân. La fel e și în educație.

Un lucru este cert: Respectul se câștigă! Există o ordine universală, se numește legea cauză-efect care chiar funcționează. Nimic nu este accidental în această viață!