Dorul… ceva profund românesc, unic, inexplicabil și intraductibil, un subiect pe marginea căruia a curs multă cerneală, o stare complexă ce îmbină armonios ceea ce vrei și ceea ce nu vrei, un fel de vocabulă definitorie și împărătească a limbii române și spiritualității românești, calificativ atribuit, pe bună dreptate, de unul dintre cei mai originali filosofi ai neamului, Constantin Noica. Probabil nimeni nu a descris mai frumos Dorul așa cum a făcut-o Noica: „Virtuțile lui sunt deosebite, cu adevărat împărătești: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii și totodată închiderii unui orizont; unul al intimității cu depărtările,…

Se spune că timpul vindecă orice rană. Nu, timpul nu vindecă nimic, timpul nu aduce uitarea, ci adâncește și mai mult durerea în sufletele noastre. Timpul te ajută să suporți mai ușor traumele, făcând din suferință o obișnuință. Rănile sufletești nu ți le poate tămădui nici medicul, nici pastilele și nici timpul. Amintiri unice și dulci, împletite cu lacrimi de dor, tristețe și regrete este ceea ce simt acum, după șase luni de la plecarea la cele veșnice a bunicuței mele Efrosinia.

Mama, creație a Atotputernicului, Icoană făcătoare de minuni, a fost hărăzită pentru a da viață și a aduce fericirea pe pământ. În sufletul ei sălășluiește divinitatea și infinitul. Un infinit al dragostei nemărginite și necondiționate pentru copiii ei. Cu siguranță, omenirea nu a inventat și niciodată nu va inventa un alt cuvânt mai frumos, mai dulce și mai sfânt decât mama, fiindcă ea e însăți viața. Fără ea nu am fi știut cum arată răsăritul și apusul soarelui, nu am fi avut parte de căldura și energia dumnezeiască și nu am fi admirat splendoarea cerului, nu am fi sorbit din parfumul florilor și murmurul apei cristaline de izvor. Fără ea…