Din clipa în care am deschis ochii pentru prima dată și am apărut pe lume, mama și tata ne-au luat în brațe, ne-au strâns la piept și ne-au transmis dragoste, căldură și bucurie, învățându-ne, chiar din primele zile, că toate acestea pot și trebuie să curgă în ambele sensuri. Nimic nu este mai plăcut și mai necesar decât să oferi și să primești dragoste. Adevărat că reciprocitatea nu funcționează de fiecare dată, însă dragostea e o picătură a divinității și fără ea nu putem exista. Ș-apoi ar trebui să acceptăm faptul că iubirea, prietenia, uneori și îmbrățișarea dintre două ființe nu sunt niciodată egale, că balanța se înclină ba într-o parte, ba în alta.
Cert e că zilnic simțim nevoia unei îmbrățișări.
Sunt momente când ne cuprinde un dor nebun de oamenii de dincolo de nori, de glasul lor, de privirea lor, de zâmbetul lor, de îmbrățișarea lor…
Se întâmplă, fără să vrem, să ni se facă dor și de persoanele care respiră același aer ca și noi, care își duc traiul undeva prin apropiere, în același oraș, dar care, cândva, ne-au închis ușa sufletului și au ales să plece din viața noastră. Ne amintim de prieteniile uitate și vrem o îmbrățișare. Una, aparent atât de mică și atât de simplă, dar care valorează cât mii de cuvinte, cât sute de flori, cât zeci de săruturi.
Cel mai trist e că suntem dornici de oamenii din preajma noastră, de cei cu care poate ne vedem în fiecare zi, dar adesea îi simțim atât de departe.
De unde acest dor de o simplă îmbrățișare? Probabil din dorința de a ne vindeca sufletul și din lehamitea de cuvinte rostite fals și fără rost. Într-un mediu bântuit de întuneric vorbele parcă nu mai au nicio valoare. Avem nevoie de gesturi, de dovezi, de fapte…
Ce-ar fi dacă fiecare dintre noi și-ar scutura sufletul de toate lucrurile mărunte și inutile, de supărări, de ranchiună și ar oferi o îmbrățișare celor dragi?! Cel puțin una pe zi. Pentru că o merită din plin, pentru că ÎNCĂ o putem face și nu ne costă nimic, pentru că ÎNCĂ mai avem persoane scumpe lângă noi. Ei sunt comoara cea mai de preț.