Press "Enter" to skip to content

Bacalaureatul în spațiul românesc: modernizare sau colaps?

Incursiune istorică

Modernizarea educației în spațiul românesc înregistrează primele progrese în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), primul domn al statului ce va deveni, în 1918, România Mare. Cuza a reformat radical statul, continuând implementarea proiectului pașoptist. Voi aminti Legea instrucțiunii publice (1864), prin care învățământul primar devenea gratuit și obligatoriu, liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a) și era prevăzută pregătirea pedagogică a cadrelor. Tot în acea perioadă au fost înființate Universitățile din Iași (1860) și București (1864).

România devine un stat modern, guvernat după principiul liberalismului, în timpul regelui Carol I (1866-1914). Legea învățământului din 1898, emisă de ministrul Spiru Haret, reorganiza învățământul secundar în trei secțiuni: clasică, modernă și reală; instituia bacalaureatul; reorganiza școlile de arte și meșteșuguri, școlile teologice și pedagogice și liceele militare.

Cu toate aceste, modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a înfăptuit în toate punctele sale în perioada domniei regelui Ferdinand I (1914-1927). Programul secolului al XIX-lea Unire, independență, împroprietărirea țăranilor, legislație modernă a fost implementat plenar.

Bacalaureatul este introdus în perioada României Mari, în 1925, de către Constantin Angelescu. După anii de învățătură la școala primară și liceu, Angelescu studiază medicina la Paris, apoi revine în patrie, unde își descoperă pasiunea pentru politică, iar mai târziu este numit ministru al Instrucțiunii Publice. Profită de școlarizarea de care a avut parte în Franța și își propune reformarea școlii românești, prin introducerea în învățământ a unei noi modalități de examinare a elevilor din anul terminal de liceu: examenul de maturitate. În sensul Legii nr. 77 din 1929 pentru modificare a câtorva dispozițiuni ale art. 21 din legea învățământului secundar referitoare la examenul de bacalaureat, „Absolvenții liceelor de Stat sau particulare (ale confesiunilor, comunităților și ale particularilor), cu sau fără drept de publicitate, cari doresc să continue studiile în învățământul superior, trebuie să depună un examen de bacalaureat. Scopul acestui examen este de a verifica cunoștințele dobândite de elevi la materiile de studii cele mai importante și mai ales de a dovedi influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor, deci, cu chipul acesta a selecționa dintre absolvenții liceului pe acei cari dovedesc că sunt în stare să urmeze cu folos studiile de specializare universitare” (Votat de Senat la 15 mai și de Adunarea deputaților la 27 mai 1929).

În articolul Cum susțineau Bacalaureatul liceenii basarabeni în România Mare, publicat pe Historia.ro, Eugenia Pogor menționează următoarele: „Puțini erau moldovenii care, între anii 1918 și 1940, în perioada României Mari, ajungeau la liceu și mai puțini cei care obțineau o medie mare la Bacalaureat – o adevărată probă de foc. Examenele erau susținute oral, la toate disciplinele, într-o singură zi.”.

Așadar, BAC-ul era susținut la 2 profiluri: științe umaniste și matematică. Examenele erau orale și se desfășurau în aceeași zi și în același loc, la toate disciplinele. Concurenții treceau de la un profesor la altul și răspundeau la diferite întrebări, fără a se pregăti din timp. În sală erau părinți și alți asistenți.

Primul examen de maturitate susținut în spațiul românesc a fost dezamăgitor, acesta s-a soldat cu absolvirea a doar 15 elevi din 30 înscriși. Rata de absolvire a crescut cu trecerea anilor, de la 48% în 1925, la 53% în 1926 și 70% în 1933.

Printre cei care au susținut pentru prima dată bacalaureatul s-a aflat și Mircea Eliade. În cartea sa Romanul adolescentului miop, scriitorul povestește despre groaza de care erau cuprinși aflând despre noul mod de examinare: „Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învățau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu știe ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii și-au pierdut calmul, băieții sunt înspăimântați. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit și care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienți sau insuficienți pentru Universitate.” (Eliade, Mircea. Romanul adolescentului miop. București: Editura Cartex, 2002 p. 121). Până și momentul afișării notelor este descris de Eliade, un moment de frică și părere de rău, pentru cei care au picat, și de fericire și mândrie pentru cei care au trecut: „Am scăpat, am scăpat!… Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mă doare ca n-a trecut și Marcu. De acum, nu-mi va mai fi prieten. Pe noi ne legau creierele, nu sufletele. […] Mi-am citit numele pe listă, cu ochi tulburi. M-am plimbat iarăși prin curtea largă, cu platani ca în zilele examenului. M-a cuprins deodată un dor puternic de a vedea liceul unde am petrecut opt ani. Mă întrebau profesorii, mă întrebau elevii asupra bacalaureatului.” (Ibidem, pp. 133-134).

Sistemul educațional românesc din perioada interbelică s-a caracterizat prin funcționarea a patru tipuri de liceu: industrial, economic, pedagogic și real-umanist, existând circa 450 de astfel de instituții. Accentul era pus eminamente pe obiectivitate și testarea unei omogeneități a cunoștințelor.

O dată cu venirea comuniștilor la putere, seriozitatea, calitatea, obiectivitatea și transparența derulării examenului de bacalaureat s-au stins încetul cu încetul. Într-un regim care se dorea performant în raport Occidentul și cu semenii din blocul sovietic, accentul s-a deplasat de pe calitate pe cantitate. Întâi de toate, conta sporirea ratei de promovabilitate a BAC-ului. Examenele au devenit „sărbătoare”, partidul lăudându-se cu faptul că aproape toți candidații absolveau liceul. Se zvonește că însuși Nicolae Ceaușescu ar fi primit în dar câteva diplome (diploma de promovare acordată în 1965 de Școala medie nr. 10 și licența în economie, semnată de rectorul Institutului de Științe Economice „Vl. Lenin”).

Bacalaureatul în Republica Moldova

În Republica Moldova, potrivit datelor Ministerului Educației, primele licee au fost create în 1990, iar primele diplome de bacalaureat au fost eliberate în 1993. Din 1990 încoace s-au întreprins multe acțiuni în materie de reformare și democratizare a sistemului de învățământ. Fiecare regim politic a tratat problema educației după politica și interesele vremurilor. Astăzi, totul e în derivă, se pare că nu mai contează nici calitatea (ca în România Mare) și nici cantitatea (ca pe timpul regimului sovietic). Ministerul nu se gândește decât la noi sisteme high-tech, care ar exclude trișarea și copierea la bacalaureat. Introducerea camerelor de supraveghere de ultimă generație, nepermiterea utilizării gadgeturilor și alte acțiuni au dus din nou la scăderea drastică a ratei de promovabilitate, fenomen atestat în ambele state românești.

Am încercat să punem pe cântar punctele tari și cele slabe ale sistemului educațional preuniversitar din Basarabia interbelică, parte legitimă a României Mari, și cele ale educației din actuala Republica Moldova. Cu regret, astăzi, învățământul, în pofida devotamentului multor profesori și a reformelor întreprinse, în pofida Codului Educației, se distinge mai mult prin eșecuri și neajunsuri. România Mare este un exemplu elocvent de promovare a talentelor, dar și a formării prin muncă asiduă și perseverentă. Sistemul de atunci a format personalități de calitate și nu cantități de specialiști.

Falimentul educației este oglinda stării culturale din prezent. Ar fi absolut incorect să punem toate nereușitele pe umerii ministerului. Nu putem să nu apreciem pașii făcuți în vederea eradicării corupției în școli și reformării educației. Problema e că, în ceea ce privește BAC-ul, reformarea s-a redus la simpla interdicție a tradiționalelor „copiuțe”, la supravegheri video și verificări prin detectoare de metale. În fond, segmentul preuniversitar a rămas nereformat, nimeni nu s-a ocupat de profesorii care merită și poartă cu mândrie titulatura de Dascăl, și nici de cei care abia de reușesc să obțină o titulatură, dar continuă să predea, cu programe învechite și neadaptate. Nimeni nu s-a ocupat de elevi, care abia așteaptă să părăsească republica. Exodul de creieri nu mai poate fi controlat. Discursul tânărului pe nume Ion Bulgac de la Liceul Teoretic „Ion Creangă”, în ziua ultimului sunet, reflectă realitatea dură și dureroasă prin care trec generațiile de astăzi. „Ceea ce astăzi se numește clasa a XII-a, peste trei luni va deveni diasporă” – această frază devine, pe an ce trece, proverbială. Faptul că tinerii pleacă pentru a căpăta noi experiențe și a face studii în universități de prestigiu este salutabil, însă țara sărăcește, deoarece pleacă cei mai buni și cei mai activi. Drenarea inteligenței nu ar fi atât de îngrijorătoare, dacă tinerii și-ar dori să revină și să investească acasă. Ei, de fapt, își doresc acest lucru, dar vor să se întoarcă într-un stat prosper, care îi așteaptă. Lucrurile se vor schimba doar atunci când educația de calitate va deveni prioritară. Așa cum afirma și legendarul Nelson Mandela, educația este și va fi întotdeauna cea mai puternică armă pe care o putem folosi pentru a schimba lumea.

Ce se vrea până la urmă acest examen de bacalaureat, atât de polemizat în ultima perioadă? Care sunt obstacolele cu care se confruntă elevii și profesorii? Care sunt cauzele reculului în educație, sistem pe cât de tehnologizat pe atât de irelevant pentru tinerii din R. Moldova? Care ar fi soluțiile pentru dezrădăcinarea corupției, eliminarea stereotipurilor din învățământ și readucerea „veșniciei” (în accepțiunea lui Lucian Blaga), distrusă și de regimul totalitar comunist, și de așa-zișii pro-europeni?

Ne place sau nu, dar trebuie să recunoaștem că rezultatele slabe la bacalaureat reflectă realitatea, adică nivelul scăzut de pregătire a elevilor. Aceștia sunt influențați să creadă că a învăța și a ști este nu mai e o necesitate și o onoare. Însă acest lucru nu înseamnă că ei sunt mai puțin ambițioși decât generațiile anterioare. Ei sunt pur și simplu demotivați. Trăind într-o lume tabloidizată rău, foarte puțini sunt cei care încearcă să se afirme prin puteri proprii. Marea dilemă constă în schimbarea mentalului social. Din păcate, sovietismul și-a lăsat adânc amprenta în societatea românească, mai ales în Basarabia. Nu ne putem compara cu SUA sau Europa Occidentală, unde gândirea socială și-a atins demult maturitatea. Chiar dacă mediul educațional a devenit unul profund digitalizat, dascălul rămâne a fi actorul principal în procesul de predare/învățare. Însă sarcina lui este mai grea ca niciodată: trebuie să aducă argumente împotriva tuturor și să îi facă pe copii să creadă în el. Este ceva rarisim, fiindcă cei mai consacrați abandonează țara, pentru a lucra în condiții decente și pentru un salariu mai atractiv.

Cine se face vinovat de rezultatele slabe de la BAC? Părerea mea, în calitate de fost profesor cu experiență de aproape 15 ani, vina aparține societății în ansamblu. Ultimii ani par să fie cei mai proști în învățământul liceal din RM, dacă e să judecăm după notele de la bacalaureat. Pentru foarte mulți, sesiunea a fost o misiune imposibilă. Aproape jumătate din absolvenți nu au reușit să ia note de trecere. Cauzele pot fi diverse: fie subiectele au fost prea dificile, fie liceenii nu au putut copia sau da mită. Aceasta este realitatea învățământului din RM. Din eșecul înregistrat ar trebui să învețe toată lumea, fiindcă de vină suntem toți: miniștri, profesori, elevi, părinți.

Educația a intrat în colaps și din cauza corupției, fenomen generalizat în RM, răspândit aidoma unei tumori canceroase în toate structurile societale. Factorii sociali și economici care generează acte de corupție sunt bine cunoscuți: sănătatea economică precară a statului, șomajul, administrarea proastă a bugetului de stat, demoralizare prin salarii mizere, clientelismul între manageri și subordonați, favoritismul ș.a. Cei implicați în domeniul educației, într-o formă sau alta, opinează că actele de corupție în sfera respectivă sunt produsul unui cerc vicios format din părinți, interesați să plătească pentru cunoștințele copiilor lor, oferind plată sub formă de cadouri pompoase și „mici atenții”; directori și profesori, simpatizanți ai acțiunilor de strângere de fonduri în mod ilegal pentru achiziționare de bunuri sau alte scopuri dubioase și mai ales simpatizanți ai meditațiilor; Ministerul Educației, care tratează misiunea dascălului cu o anumită doză de superficialitate; elevi, care deseori, fără știrea părinților, preferă să cumpere subiectele de examen sau răspunsurile cu ceva timp înaintea acestuia, pentru a-și asigura o notă bună.

Corupția în învățământ are efecte distrugătoare, afectându-i direct pe copii. Urmând exemplul părinților și al profesorilor lor, aceștia se obișnuiesc cu fenomenul în cauză și îl percep ca pe o normalitate. Comparativ cu statele occidentale, în țările post-comuniste corupția a prins rădăcini încât a devenit un cadru existențial. Sistemele comuniste au fost fondate pe corupție. Epidemia sistemică într-o țară unde cleptocrația și clientelismul reprezintă normă este greu de combătut. Este nevoie de un proiect amplu prin care tineretul să devină promotorii și nu spectatorii luptei împotriva corupției. Fără o abordare a unui nou mod de a gândi, lupta anticorupție nu diferă prea mult de lupta cu morile de vânt.

Revenind la „mafia” meditațiilor și mentalitatea, cultivată parțial și în școli, vinovații consideră că examenele de BAC în RM sunt foarte grele și necesită neapărată nevoie de a lua meditații, ba chiar se întâmplă că și profesorii au dificultăți în corectarea subiectelor.

Personal, mi-aș dori ca examenele de bacalaureat să se desfășoare ca în perioada României Mari, când era în vigoare legea Angelescu. După mine, evaluarea trebuie să fie complexă, interdisciplinară, mixtă și, bineînțeles, să excludă orice fraudare. Nu am înțeles niciodată preferințele unor instituții de a organiza DOAR examene în scris. Mi se pare o nebunie.

Educația este unul dintre domeniile-cheie în care un stat civilizat investește pentru a asigura dezvoltarea durabilă a societății. O guvernare care investește în mod inteligent în educație și formare profesională va prospera și în plan economic, și în materie de cercetare și promovare a culturii, și în ceea ce privește justiția și coeziunea socială. Din nefericire, în RM, după 8 ani de guvernare comunistă, urmați de câțiva ani de guvernare „pro-europeană”, domeniul educației încă mai traversează o profundă criză sistemică. O țară fără educație este o țară fără viitor.

Republica Moldova merge într-o direcție greșită. Molima trecutului a distrus valorile naționale. A venit timpul ca Școala să-și revendice statutul de fortăreață a culturii. Dacă nu se vor face schimbări substanțiale, se va ajunge la stadiul de analfabetism, care nu doar că este distrugător, ci implică și costuri enorme pentru societate, contribuind și mai mult la pauperizarea populației.

Concluzii

Republica Moldova rămâne un stat captiv din toate punctele de vedere, inclusiv sub aspect educațional.

Modelul finlandez ar fi unul edenic pentru întreg spațiul românesc. Însă trebuie să recunoaștem, că mentalul social în RM este unul de sorginte sovietică. Finlandezii şi-au dat seama la timp că o societate înfloritoare necesită competente şi excelență lucrativă, motiv pentru care s-au orientat în primul rând spre sistemul de educație.

E nevoie de valorizarea şi formarea profesorilor, de un învăţământ vocaţional foarte bine pus la punct, cu servicii de consiliere și învățământ egalitar. Educația ar trebui descentralizată, astfel încât dascălii să aibă libertatea de a-și alege singuri manualele și a participa la deciziile referitoare la oferta educațională a școlii.

Examenele de BAC ridică mari polemici în rândul experților. Tensiunea în jurul acestor examene este prea mare, miza este excesivă, ar trebui reorganizat pentru ca tensiunea să mai scadă şi efortul de asimilare a cunoștințelor să fie mai bine distribuit în cursul anilor de studii. Sălile sunt ultra-echipate în ziua examenului, atestăm o suprasaturație de high-tech, în schimb o bună parte din orele de curs sunt plicticoase pentru elevi. Ar fi cazul să suprasaturăm cu high-tech mai întâi procesul de predare/învățare, prin crearea de bloguri și softuri educaționale, de manuale numerice, utilizarea TIC în cadrul lecțiilor, și prin diversificarea metodologiei și racordarea la noile tendințe în învățământ.

Spațiul educațional românesc ar trebui să vină cu o altfel de educaţie, care să-i pregătească pe tineri pentru viaţa profesională. Sistemul educațional necesită regândit și reconfigurat, prin anularea sălii de curs tradiționale și adoptarea unui învățământ colaborativ.

Finalmente, profesia de cadru didactic trebuie să fie una onorabilă. Dascălii sunt cei care-i motivează pe elevi să înveţe pe parcursul întregii vieți. În RM, comparativ cu statele europene, meseria de dascăl este una nu tocmai ușoară și nu este valorizată, cel puțin judecând după salariile din sistem.