Press "Enter" to skip to content

Anul Nou, momentul în care realizăm cu adevărat trecerea timpului

„Sunt două momente din an când realizăm cu adevărat trecerea timpului – Anul Nou și ziua noastră de naștere. În rest, nu ne gândim la timp, credem că trăim o veșnicie”. Sunt cuvintele lui Carlos L’Abbate, un argentinian stabilit de 11 ani în România, profesor de yoga, care mi se tot zvârcolesc prin minte și inimă de azi dimineață, când i-am citit interviul oferit pentru www.libertatea.ro.

Încercăm să mimăm fericirea, agitându-ne non-stop într-un lume ce a căzut pradă unei crize a valorilor. Nu mai avem timp pentru nimic și pentru nimeni, nici măcar pentru noi. Nu mai avem timp nici să trăim. Ne-am transformat în suflete reci sălășluite în corpuri anoste. Noi, oamenii, avem istorii de viață și destine diferite. Am făcut sacrificii, am parcurs mii, milioane, poate chiar miliarde de kilometri pentru a ajunge undeva. Și am ajuns să înnodăm secunde pentru că… nu mai e timp. Nu mai e timp pentru bunătate, dragoste, respect, credință. Un zâmbet și o vorbă caldă au ajuns să fie la mare căutare și să coste prea scump. Nu mai avem timp să ne privim în ochi pentru că trebuie să ajungem la programări și să alergăm continuu și fără rost. Ș-apoi, ca să privim pe cineva în ochi, trebuie să fim sinceri, să iubim și să încăpem în timp. E paradoxal și pare anormal, dar noi încăpem în timp doar atunci când e vorba de ciorovăială, grandomanie, vicii, ură, orgolii. Suntem capabili să ne facem timp pentru „a muri” mai devreme, prin autodistrugere. Alegem să ne trăim zilele în genunchi, iar dacă, vreodată, ni se luminează mintea și vrem să ne ridicăm, ne batem iarăși cu timpul. Și timpul ce face? Timpul ne privește, tace, se duce și nu ne iată.

Ar trebui să fim conștienți de trecerea inexorabilă a timpului nu doar în noaptea dintre ani, ci în fiecare zi a existenței noastre pământești.