A fost război pe Nistru… Ecoul lui și-acum mai este viu

La 2 martie 1992 a început conflictul armat de pe Nistru care a fost, de fapt, un război de interese dintre Rusia și Moldova. Această zi este o pagină neagră din istoria Basarabiei mult prea chinuite pe care eu personal nu o pot uita, fiindcă am fost martor ocular al acelor vremuri de restriște. Aveam 11 ani, simțeam cum mi se fură copilăria, dar nici nu bănuiam că îmi va fi furată și tinerețea.

Odată cu dispariția de jure și de facto a Uniunii Sovietice, bunica și părinții mei sperau că cele două foruri legislative de la Chișinău și București vor decreta Unirea și ne vor smulge pentru totdeauna din ghearele Imperiului ideocratic rus. Ocazia a fost ratată de liderii politici de pe ambele maluri ale Prutului. Pentru mine, marele vinovat rămâne Mircea Snegur, primul președinte al Republicii Moldova care ne-a băgat în CSI, unde ne bălăcim în miopie și sărăcie spirituală și de unde nu vrem să ieșim.

Astăzi, mulți se dau drept mari eroi ai neamului și apărători ai integrității teritoriale, însă tocmai asta și le lipsește – integritatea.

Sunt originar din Căușeni. Copilăria mi-am petrecut-o în satul Hagimus. Satul aflat în centrul provocărilor separatiste din Transnistria, satul cu Movila după care cândva se ascundea oastea lui Ioan Vodă cel Cumplit pentru a vedea cetatea Tighina și a da lovitură dușmanilor, satul cu localnici care aparent se opuneau rusificării din zonă, satul care, în urma alegerilor parlamentare din 24 februarie, a îmbrăcat haine corcite, cu nuanțe cancerigene de roșu și albastru-vinețiu.

Constat, o dată în plus, că valorile și ideile pentru care tații și buneii noștri și-au pus în pericol viața au fost trădate nu doar de foștii și actualii guvernanți, ci și de noi înșine. Majoritatea satelor din preajma Tighinei nu sunt decât niște enclave sovietice inapte de a însuși temele pentru acasă și repetente la capitolul istorie.

Se pare că sătenii au uitat anul 1992 când treceau tancurile pe lângă casele lor și le omorau copiii care se jucau în stradă. Încă nu s-au săturat de bătaia de joc din falsul hotar unde aproape nimeni nu crâcnește să spună vreun cuvânt în limba mamei, unde fiecare moldovean este făcut emigrant sau „cetățean din țara vecină”, unde este cotrobăit prin genți chiar și atunci când merge pe jos.

Eu n-am uitat anul ‘92! N-am uitat huruitul БТР-urilor (Transportoarelor blindate pentru trupe – TPT) cu drapele străine. Sunt zile în care îmi mai răsună în urechi bubuituri și gloanțe de Kalașnikov. Știți cum e să ai frică de a ieși afară pe timp de noapte și a te uita la propria ogradă prin fereastră? Rudele din capătul satului, dinspre Tighina, veneau și dormeau la noi, în centru, fiindcă se temeau. Tata lua arma dimineața și pleca, iar noi trăiam cu spaima că seara nu se va mai întoarce. Ne uitam din podul casei cum ardea orașul. Am văzut moartea cu ochii până am plecat, în august ‘92, în vacanță în România, în Buziaș. Eram fecior de voluntar și părinții au preferat să nu mai văd calvarul prin care treceau.
N-am uitat nici anii de studenție, nici primii ani de muncă, când făceam des naveta Hagimus – Chișinău și eram reținut în vamă și amenințat pentru faptul că refuz să vorbesc rusește. 

Cine sunt adevărații eroi de azi? Cei care se opun Unirii și se vând cu ușurință și fără remușcări intereselor stataliste? Cei care recunosc existența „poporului transnistrean”? Cei îmbrăcați în haine second hand cu iz de pro-europenism?

Adevărata Eroină pentru mine este bunica, născută în timpul României Mari, în anul 1924, trecută prin foc și sabie, unicul membru al familiei care a supraviețuit în urma războiului și foametei organizate. Singurul „păcat” pe care l-a avut a fost ura față de tot ce e sovietic, fiindcă regimul stalinist inuman i-a omorât fratele, stâlpul familiei, și a lipsit-o de mamă și alți frați și surori. 

Eroină este Mama mea, care a suportat nedreptatea, rusificarea și a luptat cu spălații pe creier, mai ales în anii 90 atunci când, pe ascuns și cu mare risc, le cultiva copilașilor de la grădinița din Tighina dragostea față de limba română, alfabetul latin și tot ce este românesc.

Erou este tatăl meu, rusofonul unicat și naturalizat care a învățat cu multă dragoste limba română și niciodată nu a vorbit cu noi în rusă, cetățeanul care a avut de suferit în urma conflictului armat de pe Nistru, visându-și zilnic moartea și militând pentru românism, pentru integritate și libertate.

Eroi și eroine sunt puținii Dascăli care mi-au marcat destinul profesional, al căror unic Crez în viață este să facă bine și care au o energie de sacrificiu proprie Românilor get-beget, conștienți de rolul lor până la părăsirea acestei lumi.

Iar trădători, lași și criminali sunt toți cei care lovesc în acești Dascăli, direct sau indirect, eliminând-i din cale pentru a-și atinge scopurile mârșave și a călca în picioare tot ceea ce este sfânt.

La 2 martie a început războiul de pe Nistru… Ecoul lui și-acum mai este viu. Și astăzi ne aflăm pe câmpul de luptă, și astăzi cad combatanți, sunt răniți și exilați cei mai buni.